Eşecul numit Lista Kremlinului

În plin asalt asupra credibilității FBI-ului, o te­ză prinde tot mai mult contur la Washington. Într-un articol cu un titlu foarte sugestiv, Trump nu prea vrea să aibă legătură cu pro­pria sa politică externă, Tho­mas Wright observă faptul că președintele Donald Trump nu se află nici pe departe pe aceeași lungime de undă cu filozofia articulată în ultimul timp de o serie de documente programatice, precum Stra­tegia de Securitate Națională (la nivelul Casei Albe). Ima­ginea proiectată de aceasta era una a reîntoarcerii com­petiției între marile puteri și a contrabalansării revizionismului subversiv practicat în prin­ci­pal de Rusia și China. Scandalul produs săp­tămâna trecută de Lista Kremlinului pare să se înscrie în aceeași tendință de desin­cro­ni­zare dintre președinte și „administrația pro­fundă“. Mai mult, apar din nou o sumedenie de semne de întrebare cu privire la dispo­ni­bi­litatea președintelui de a asuma verdictul in­terferenței ruse în alegerile de acum doi ani, pe care mai toată lumea pare să îl accepte - Congresul (prin legislație bipartizană aproape unanimă), comunitatea serviciilor de in­for­ma­ții, dar și aparatul de securitate națională.

De exemplu, chiar săptămâna trecută, direc­to­rul CIA, Mike Pompeo, avertiza asupra re­pe­tării interferenței ruse în midterm-urile (ale­gerile intermediare) din noiembrie anul aces­ta. Secțiunea 241 din Legea privind Contracararea ad­ver­sarilor Americii prin inter­me­diul sancțiunilor (promulgată anul trecut) cerea carto­gra­fie­rea nucleului zero al Krem­li­nului, a rețelelor de putere in­formală din jurul președintelui Putin – deopotrivă oligarhi sau operatori politici influenți, practic, piesele gravitaționale care contează în sistemul pu­terii vizibile și mai puțin vizibile. Raportul tre­buia să expună corupția acestora, concen­trân­du-se pe legăturile de afaceri ale familiilor lor, inclusiv identificarea intereselor lor pe pie­țele occidentale. O secțiune specială ar fi tre­buit să detalieze rolul entităților paravan fo­lo­site de Kremlin în economia rusă, dar și ac­ti­vitățile acestora (inclusiv listarea perso­na­je­lor-cheie din siajul lor) pe piața americană. O parte dintre cei familiari procesului au expli­cat faptul că până în ultimul moment s-a lucrat la o listă selectivă, nuanțată, sensibilă la proximitatea față de Putin și la încren­gă­turile de interese care îi unesc. Însă produsul final dat publicității neutralizează menirea în­tregului efort, este mai degrabă o impro­vi­za­ție, un amalgam lipsit de orice utilitate, un copy-paste din topul Forbes, la care se adau­gă un who’s who al ierarhiei formale din po­litica rusă. Anders Åslund, unul dintre experții care fuseseră consultați, avansează urmă­toa­rea ipoteză: „În ultima săptămână, cineva sus-pus - necunoscut - a aruncat toată mun­ca experților. Ar putea fi cineva din Depar­ta­mentul de Stat, din Trezorerie sau chiar din Ca­sa Albă“, spune el într-un articol din Po­litico. Rezultatul a fost ridiculizat pe larg în Ru­sia. Și ambasadorul Daniel Fried (unul din­tre cei mai respectați diplomați americani și până anul trecut cel care se ocupa de por­tofoliul sancțiunilor împotriva Rusiei) consi­deră demersul drept o ocazie pierdută, un eșec tactic. În general, ar fi fost o ocazie idea­lă pentru a pune în circulație o narațiune ca­re să ajute opoziția rusă, care să dezvăluie „o listă a rușinii“ și să vorbească despre corupția de la vârful puterii din Rusia, în plină cam­pa­nie pentru prezidențiale.

Un alt argument în favoarea tendinței de desi­n­­cronizare este și faptul că, în trecut, preșe­dintele a utilizat o serie de artificii, distan­țându-se de anumite secțiuni (în special care priveau Rusia) ale unor legi pe motiv că ar con­ține „un număr de prevederi necons­ti­tu­ționale“ care tind să-i constrângă opțiunile și au­toritatea prezidențială. Este o formulă fo­losită nu doar în cazul legislației privind Con­tra­cararea adversarilor Americii prin inter­mediul sancțiunilor. El a recidivat în decem­brie anul trecut în momentul promulgării bu­ge­tului Apărării pe 2018, în care se delimita de secțiunile 1239 și 1239 A, prin care, la fel ca și în cazul Listei Kremlinului, se cereau ra­poarte detaliate din partea generalului Jim Mattis și a lui Rex Tillerson privind strategia fie­cărui departament de contracarare a ac­țiunilor Rusiei, inclusiv a războiului infor­ma­țio­nal. Motivul invocat? Încorsetează opțiunile pre­ședintelui și „pot dicta poziția SUA în afa­cerile militare externe și politica interna­țio­nală“. Asta deși paragrafele respective erau în perfect acord cu spiritul NSS-ului adoptată în aceeași lună și care se presupune că re­flectă un consens al administrației sale.

De remarcat, însă, și o tendință suplimentară cu potențiale reverberații pe termen lung pen­tru scena politică din Statele Unite. Cel care, în spațiul public, articulează un mesaj prezi­dențial, realist față de Rusia (în sincron cu fi­lozofia NSS, de care Trump se distanțează) este Joe Biden. De ceva timp, el se află într-o campanie personală de ridicare a nivelului de „conștientizare publică“ față de nevoia de apărare a democrației occidentale împotriva ina­micilor externi, în special a cleptocrației din jurul lui Putin, decisă să utilizeze mai toa­te breșele existente pentru compromiterea Ves­tului. Articolul publicat la începutul anului în Foreign Affairs se înscrie într-un astfel de demers. Și ar putea chiar să anunțe începutul unor viitoare ambiții prezidențiale.