De același autor
Chimia personală, loialitatea față de Trump, percepția că se află pe aceeași lungime de undă și gândesc la fel, el însuși un candidat anti-establishment (ajuns în Congres pe valul Tea Party), toate acestea expun o parte dintre rațiunile care explică nominalizarea lui Mike Pompeo pentru Departamentul de Stat, dar în același timp sunt sugestive pentru prăpastia dintre președinte și fostul CEO al Exxon, Rex Tillerson. Concedierea acestuia din urmă vine cu câteva săptămâni înainte de momente cruciale pentru două dosare importante: scadența acordului nuclear cu Iranul, precum și întâlnirea dintre Trump și Kim Jong-un. În ambele chestiuni sunt așteptate poziții de forță ale administrației, iar fostul director al CIA se va afla în avangarda negocierilor. Rămâne de văzut cum va reconcilia Pompeo poziția maximalistă exprimată în cazul nord-coreean – „o denuclearizare completă, verificabilă și ireversibilă“ – cu eventuala abandonare a acordului iranian.
Cei mai avizați observatori vorbesc și despre o altă plecare iminentă, cea a consilierului pe probleme de securitate națională, generalul H.R. McMaster. Nu de puține ori, Trump l-a contrazis în public pe acesta, cel mai recent pe scena Conferinței de Securitate de la München, scurtcircuitându-i credibilitatea și făcându-i pe mulți să se întrebe cât din ce a spus acolo reflectă și opinia președintelui. Mesajul transmis atunci este similar celui articulat de comunitatea de informații, de Pentagon și de zona bipartizană din Congres: „Unele dintre cele mai periculoase forme de agresiune cad sub pragul tradițional al acțiunilor militare. Nu putem permite puterilor revizioniste și represive să ne diminueze încrederea în principiile noastre sacre, să ne submineze încrederea în piața liberă sau să interfereze în procesele noastre democratice. Statele Unite vor expune și acționa împotriva celor care utilizează spațiul virtual, platfomele social media și alte mijloace pentru campaniile lor de dezinformare, subversiune și spionaj“. Totodată, McMaster a îmbrățișat verdictul rechizitoriului lui Robert Mueller, care, la sfârșitul lui februarie, demonstra cu fapte, identități și amprente digitale interferența în alegerile americane ale unor entități aflate în siajul Kremlinului. În general, mesajele sale privind Rusia (percepută ca o putere revizionistă care practică un război de nouă generație împotriva ordinii postbelice) au fost fie contrazise, fie îmblânzite de retorica prezidențială. Iar în cazul Münchenului, Trump a fost de-a dreptul iritat.
Pe fondul unei administrații neconvenționale, McMaster a fost obligat să-și asume din primul moment o echilibristică delicată, obiectivul fiind acela al balansării perspectivelor diverselor facțiuni. Trebuia cumva să reconcilieze agenda „America first“ (predispusă la unilateralism, la o interpretare maximală a suveranității și protecționism) cu aripa globalistă, care valorizează rolul alianțelor și al multilateralismului, crede în apărarea ordinii liberale post-1945 și vede SUA ca pe un furnizor indispensabil de bunuri publice internaționale. Pe de o parte, el a jucat de multe ori alături de Mattis și Tillerson pentru a-l convinge pe președinte să adopte pozițiile îmbrățișate de cea mai mare parte a cabinetului, de exemplu, în elaborarea strategiei privind Afganistanul sau în menținerea acordului cu Iranul. În egală măsură, sprijinul conjunctural dat retoricii președintelui și insistența sa pentru opțiuni militare limitate împotriva regimului nord-coreean (fiind prezentat ca un suporter al loviturilor care să-i dea „sângele pe nas“ lui Kim Jong-un) au tensionat relațiile cu Pentagonul și Departamentul de Stat, complicând profund legăturile cu Mattis și chiar cu Kelly. Iar firea explozivă, deseori vulcanică a generalului nu a ajutat deloc.
Semnificativ este și faptul că 2018 este din nou un an electoral. Iar Trump înțelege foarte bine cu ce rezonează baza sa electorală și cum să activeze această stare de spirit. De asta în mitingurile electorale, pe care le ține cu o frecvență săptămânală, marșează pe pericolele care răspund unor frici palpabile și mobilizează mentalul acestui tip de public prin temele deja consacrate - imigrația, terorismul, Coreea de Nord și Iranul, acordurile de free trade. Iar acum, prin schimbările din ultima vreme, președintele semnalează că vrea să consolideze direcția „America first“ (și poziția celor aflați pe această lungime de undă – Peter Navarro sau Mike Pompeo), reducând influența globaliștilor de tip Gary Cohn sau Rex Tillerson. În sens mai larg, balanța de putere din interiorul administrației tinde să se încline în favoarea conservatorilor naționaliști (cum îi numește Colin Dueck - un grup cu ample rădăcini în tradiția GOP, hipersensibili față de protejarea suveranității americane, neîncrezatori în nation-building-ul extern și în acordurile de control al armamentelor), împingând vocile moderate bipartizane (precum Mattis) în minoritate.
