De același autor
Nominalizarea generalului în retragere Jim Mattis, zis „Câinele Turbat“, pentru șefia Pentagonului, o poziție deținută tradițional de un civil, este atipică pentru regimul politic din SUA. Mai există un singur astfel de precedent, cel al generalului Marshall, la începutul războiului din Coreea. Mattis are nevoie de o dispensă din partea Congresului și foarte probabil că o va obține. Și asta pentru că trăim în vremuri cu un președinte atipic. Dincolo de simbolismul imediat al nominalizării – „experiență de război pentru o țară aflată în război“ –, Mattis la Pentagon reprezintă o potențială veste bună pentru lumea din afară. Este foarte importantă astfel memoria instituțională pe care „Câinele Turbat“ o aduce în Administrația Trump.
Are un sens profund al istoriei și un respect special pentru generația care, după marile războaie mondiale ale secolului XX, a împins America spre asumarea unor responsabilități globale și spre îmbrățișarea rolului de custode al ordinii postbelice. America a învățat atunci o lecție pe care Mattis o reamintește ori de câte ori are ocazia: „nu poți întoarce spatele lumii“; „cea mai mare generație ne-a consacrat implicării în lume, nu să ne retragem din ea“. Ecosistemul instituțional creat atunci (NATO, ONU) reprezintă un interes național al SUA: „nu trebuie să pierdem din vedere faptul că ordinea internațională pe care am construit-o din cenușa celui de-al doilea război mondial merită apărată și consolidată“. Este moștenirea, testamentul „marii generații“, pe care Mattis o va apăra în mandatul său.
Spre deosebire de Trump, care vede doar pasageri clandestini și free loaderi, aliații și alianțele sunt repere fundamentale pentru generalul Mattis. Sunt asset-uri, nu externalități negative. Istoria l-a învățat un lucru: „națiunile cu aliați le înving pe cele fără aliați“. Mattis a descoperit direct pe câmpul de luptă utilitatea alianțelor atunci când în campaniile post-9/11 America nu a fost niciodată singură. Dar pentru a avea aliați, America trebuie să arate acelaşi tip de angajament și de empatie: „(...) nu poți să le fii prieten doar în zilele cu vreme bună. Trebuie să le fii alături în momentele grele“. Fără îndoială, în Orientul Mijlociu ca și în celelalte teatre combatante - Europa și Pacific -, în special după un discurs electoral atât de toxic, Mattis va avea mult de lucru pentru a reclădi percepția că Statele Unite rămân „un aliat de încredere“ pe care poți să te bizui. Cu atât mai mult în epoca politicii post-adevăr, când angajamentele ferme tind să devină niște construcții golite de conținut și cu geometrie variabilă. Din această perspectivă, Mattis va fi un secretar al „reasigurării“, astfel „că primele 6 luni ale anului viitor și le va petrece ajutând America să-și revină, să se recupereze după ultimele 12“, cum bine a sugerat Amy Zegart, profesoară la Stanford University.
Experiența sa formativă definitorie este legată de marile șocuri care au transformat lumea arabă în ultimii 40 de ani. Scena pe care generalul Mattis și-a consumat cea mai mare parte a carierei profesionale este un Orient Mijlociu răvășit de două mari tendințe: pe de o parte, radicalismul șiit (întruchipat de regimul mullahilor de la Teheran, precum și de extensiile lor surogat din regiune, precum Hezbollahul libanez); pe de altă parte, radicalismul sunnit articulat de Al-Qaeda și Statul Islamic. În mai toate discursurile sale revine un moment fondator cu un simbolism aparte în istoria infanteriei marine americane: atacul terorist asupra forțelor de menținere a păcii din Beirut (octombrie 1983), în urma căruia sunt uciși 220 de puşcași marini. Este episodul care l-a făcut pe Mattis să rămână pentru tot restul vieții în gardă față de agenda anti-statu-quo a Iranului de după 1979, un regim care niciodată nu și-a abandonat adevărata natură, cea de „cauză revoluționară“ și care îl transformă în „cea mai mare amenințare pe termen lung pentru stabilitatea și pacea Orientului Mijlociu“. Mattis se desparte însă de președintele ales în ceea ce privește tratatul nuclear încheiat între comunitatea internațională și Iran și a cărui eventuală denunțare unilaterală nu ar aduce nimic bun Americii. Crede în utilitatea și virtuțile acestuia. Dar, în paralel, susține concentrarea eforturilor de îndiguire regională pe câteva paliere suplimentare, în special prin contrabalansarea campaniilor de subminare hibridă practicate de forțele de elită Quds (o prelungire a Gărzilor Revoluționare Iraniene).
Oare ce ar putea să îl învețe pe Trump cu privire la Rusia și China? Mattis are convingeri ferme pe subiect, pe care și le-a rafinat în ultimii ani la Stanford University în umbra lui George Shultz, secretarul de stat al lui Ronald Reagan. Vede un atac pe multiple direcții asupra ordinii, sistemului de norme și reguli postbelice: în felul lor, „când te uiți la Rusia și China împreună, vezi că amândouă atacă sistemul statal“; „Putin încearcă distrugerea sistemului statal din străinătatea apropiată. Dorește un veto asupra intereselor economice, diplomatice și de securitate ale țărilor din vecinătatea Rusiei. Nu le vrea suverane pe propriul viitor.“ Din această perspectivă, urgența momentului este una singură: „cum susținem ordinea globală?“; „trebuie să salvăm sistemul postbelic.“
În general, este un discurs situat la celălalt capăt al spectrului față de retorica de campanie a lui Trump. Este, de fapt, mult mai aproape de Hillary Clinton, de discursul establisment-ului republican de politică externă și al aripii NeverTrump (nu degeaba a fost curtat masiv de aceasta), din simplul motiv că reflectă tușe mari tradiționale de factură bipartizană.
