Generalul Mattis, un anti-Trump la Pentagon

Un veteran al operațiunilor desfășurate în epicentrul insurgenței post-Saddam din Fallujah și al Afganistanului, Jim Mattis s-a ciocnit deseori cu Administrația Obama pe chestiunea Iranului. Pentru Trump este cel mai apropiat de arhetipul Patton.

Octavian Manea 06.12.2016
SHARE 5

 

Nominalizarea generalului în retragere Jim Mat­tis, zis „Câinele Turbat“,  pentru șefia Pen­tagonului, o poziție deținută tradițional de un civil, este atipică pentru regimul politic din SUA. Mai există un singur ast­fel de precedent, cel al ge­ne­ralului Marshall, la începutul războiului din Coreea. Mattis are nevoie de o dispensă din partea Congresului și foarte probabil că o va obține. Și as­ta pentru că trăim în vremuri cu un președinte atipic. Din­colo de simbolismul imediat al nominalizării – „experiență de război pentru o țară aflată în război“ –, Mattis la Pentagon reprezintă o potențială veste bună pentru lumea din afară. Este foarte importantă astfel memoria ins­ti­tu­țională pe care „Câinele Turbat“ o aduce în Ad­ministrația Trump.

 

Are un sens profund al istoriei și un respect special pentru generația care, după marile răz­boaie mondiale ale secolului XX, a împins America spre asumarea unor responsabilități globale și spre îmbrățișarea rolului de custode al ordinii postbelice. America a învățat atunci o lecție pe care Mattis o reamintește ori de câte ori are ocazia: „nu poți întoarce spatele lumii“; „cea mai mare generație ne-a con­sa­crat implicării în lume, nu să ne retragem din ea“. Ecosistemul instituțional creat atunci (NATO, ONU) reprezintă un interes național al SUA: „nu trebuie să pierdem din vedere fap­tul că ordinea internațională pe care am cons­truit-o din cenușa celui de-al doilea răz­boi mon­dial merită apărată și consolidată“. Este moștenirea, testamentul „ma­rii generații“, pe care Mat­tis o va apăra în mandatul său.

 

Spre deosebire de Trump, ca­re vede doar pasageri clan­des­tini și free loaderi, aliații și alianțele sunt repere fun­da­mentale pentru generalul Mat­tis. Sunt asset-uri, nu ex­ter­nalități negative. Istoria l-a în­vățat un lucru: „națiunile cu aliați le înving pe cele fără aliați“. Mattis a descoperit direct pe câmpul de luptă utilitatea alianțelor atunci când în cam­paniile post-9/11 America nu a fost ni­cio­dată singură. Dar pentru a avea aliați, Ame­rica trebuie să arate acelaşi tip de angajament și de empatie: „(...) nu poți să le fii prieten doar în zilele cu vreme bună. Trebuie să le fii alături în momentele grele“. Fără îndoială, în Orientul Mijlociu ca și în celelalte teatre com­batante - Europa și Pa­cific -, în special după un discurs electoral atât de toxic, Mattis va avea mult de lucru pentru a reclădi percepția că Statele Unite rămân „un aliat de în­cre­de­re“ pe care poți să te bizui. Cu atât mai mult în epoca politicii post-adevăr, când an­ga­ja­mentele ferme tind să devină niște construcții golite de conținut și cu geometrie variabilă. Din această pers­pectivă, Mattis va fi un se­cre­tar al „rea­si­gurării“, astfel „că primele 6 luni ale anului viitor și le va petrece ajutând Ame­rica să-și revină, să se recupereze după ul­timele 12“, cum bine a sugerat Amy Zegart, pro­fesoară la Stanford University.

 

Experiența sa formativă definitorie este legată de marile șocuri care au transformat lumea ara­bă în ultimii 40 de ani. Scena pe care ge­neralul Mattis și-a consumat cea mai mare par­te a carierei profesionale este un Orient Mij­lociu răvășit de două mari tendințe: pe de o parte, radicalismul șiit (întruchipat de re­gi­mul mullahilor de la Teheran, precum și de ex­tensiile lor surogat din regiune, precum Hez­bollahul libanez); pe de altă parte, radi­ca­lismul sunnit articulat de Al-Qaeda și Statul Islamic. În mai toate discursurile sale revine un moment fondator cu un simbolism aparte în istoria infanteriei marine americane: atacul terorist asupra forțelor de menținere a păcii din Beirut (octombrie 1983), în urma căruia sunt uciși 220 de puşcași marini. Este epi­so­dul care l-a făcut pe Mattis să rămână pentru tot restul vieții în gardă față de agenda anti-statu-quo a Iranului de după 1979, un regim care niciodată nu și-a abandonat adevărata natură, cea de „cauză revoluționară“ și care îl transformă în „cea mai mare amenințare pe termen lung pentru stabilitatea și pacea Ori­entului Mijlociu“. Mattis se desparte însă de președintele ales în ceea ce privește tra­ta­tul nuclear încheiat între comunitatea internațională și Iran și a cărui eventuală de­nun­țare unilaterală nu ar aduce nimic bun Ame­ricii. Crede în utilitatea și virtuțile aces­tu­ia. Dar, în paralel, susține concentrarea efor­tu­rilor de îndiguire regională pe câteva paliere suplimentare, în special prin contrabalansarea campaniilor de subminare hibridă practicate de forțele de elită Quds (o prelungire a Găr­zilor Revoluționare Iraniene).

 

Oare ce ar putea să îl învețe pe Trump cu pri­vire la Rusia și China? Mattis are convingeri fer­me pe subiect, pe care și le-a rafinat în ultimii ani la Stanford University în umbra lui George Shultz, secretarul de stat al lui Ronald Rea­gan. Vede un atac pe multiple direcții asu­pra ordinii, sistemului de norme și reguli post­belice: în felul lor, „când te uiți la Rusia și China împreună, vezi că amândouă atacă sis­temul statal“; „Putin încearcă distrugerea sis­temului statal din străinătatea apropiată. Do­rește un veto asupra intereselor economice, diplomatice și de securitate ale țărilor din vecinătatea Rusiei. Nu le vrea suverane pe propriul viitor.“ Din această perspectivă, ur­gența momentului este una singură: „cum sus­ținem ordinea globală?“; „trebuie să sal­văm sistemul postbelic.“

 

În general, este un discurs situat la celălalt ca­păt al spectrului față de retorica de campanie a lui Trump. Este, de fapt, mult mai aproape de Hillary Clinton, de discursul establisment-ului republican de politică externă și al aripii NeverTrump (nu degeaba a fost curtat masiv de aceasta), din simplul motiv că reflectă tușe mari tradiționale de factură bipartizană.

Comentarii 5

Emil - 12-13-2016

Un troll putinian (putinist? :) ) acest "profesoru", nu merit luat in calcul, domnule Vicentio.

Răspunde

Vicentio B. - 12-10-2016

PROFIL DE IMPOSTOR “Made in Romania” La intrebarea mea, verificabil civilizata, adresata celui cu cartea de vizita “profesoru” (citat): “Eu NU imi permit a face comentarii la opinnile Dvs., dar explicati practica Dvs. de a va anunta "profesoru", adica nearticulat ! Am omis eu ceva ‘esential’ ?”. Acesta (“profesoru”), crezand ca “ma termina” a raspuns SENIN (citat): "Nickname-ul meu e o ironie similară cu un oximoron: un profesor care nu ştie să scrie corect (se presupune că profesorii ştiu)." Din acest motiv, pentru a intelege, pana unde poate merge “profesoru”, am revenit cu intrebarea (citat): “ Puteti sa precizati daca acest "oximoron" , la care va referiti, are PLURAL ? Vreti sa numiti cateva exemple de cuvinte, care se pot asimila notiunii de "OXIMORON” ? NU ma ‘macina chestia asta’ asa cum, spre surprinderea mea, ati preluat Dvs. intrebarea mea, ci pur si simplu nu-mi face placere sa ingnor ceea ce NU este de ignorat, mai ales cand cineva se prezinta drept ‘profesoru’, asa ca astept un firesc raspuns”. La Intrebarea mea lamuritoare, care NU paraseste conturul limbajului decent, cel care publica si pe acest SITE, etalandu-se “profesoru”, adica, dupa cum se poate observa, posesor de cunostinte in toate punctele cardinale, iar in privinta USA afirmad ca America are aliati vai de capul lor”, TACE ! "profesoru" NU a aflat pana acum ca substantivul propriu, America se refera la DOUA Continente distincte, iar AICI (articolul de fata este vorba de USA ! DESI acest “profesoru” a realizat ca se afla intr-o eroare CRASSA, realmente auto- discreditanta si cu privire la semnificatia notiunii de OXIMORON”, continua sa IGNORE situatia vizibil penibila in care s-a auto-indus, dar persista sa transmita sfaturi chiar si cu privire la Tara cu cel mai mare PIB din Lume ! Din ce pozitie vorbeste “profesoru” ? Ar trebui sa stie raspunsul si anume, vorbeste/se exprima din Tara care se afla pe pozitia PENULTIMA din UE i.c.c.p. PIB/cap de locuitor. “profesoru” – ar mai trebui sa stie ca Romania din Dec ’89 a avut 23 de Ministrii ai Educatiei, iar NUMAI in 2012 au fost activi, fiecare in felul lor, 6 Ministrii – tot - ai Educatiei PLUS inca 22 Ministrii ai Culturii! Imi exprim speranta fireasca ca “profesoru”, intre timp, ar fi aflat la ce se refera notiunea de “OXIMOROM”, dar totusi la nickname-ul ales (“profesoru”) NU a renuntat. DECI se complace, persista .in IMPOSTURA !

Răspunde

Gheorghe Popescu - 12-08-2016

Pentru luci: Bine spus. E bine sa ia mai multi atitudine aici, ca prea-si fac de cap rusnacii astia pe aici pe net. Nu i-am avut destul pe git 50 de ani!

Răspunde

luci - 12-07-2016

Asa! Bun! Acum du-te si ia-ti copeicile binemeritate!

Răspunde

profesoru - 12-06-2016

„națiunile cu aliați le înving pe cele fără aliați“ - foarte adevărat. Numai că acest principiu trebuie înţeles şi aplicat. E pur şi simplu absurdă ideea că America (4% din populaţia lumii), cu nişte aliaţi vai de capul lor, va putea să menţină un sistem mondial care să aibă America drept putere dominantă. Soluţia ar fi fost o cooperare cu Rusia, pentru a bloca ascensiunea Chinei. India şi alte state s-ar fi alăturat şi ele binomului americano-rus. Nici măcar nu trebuia inventată roata, chestia asta s-a mai făcut: acordul Marea Britanie-Rusia din 1907, britanicii obţinând un potenţial aliat împotriva Germaniei, puterea în ascensiune pe atunci, şi apropierea americano-chineză din 1970-1971, îndreptată împotriva URSS, pe atunci principalul inamic al Americii. În loc de asta, Occidentul a preferat să declanşeze un Război Rece absurd, inventând pur şi simplu o "ameninţare rusească" la adresa ţărilor UE/NATO. Ca urmare, începe să se contureze un nou sistem mondial, cu China ca şi centru de gravitaţie. Presată de Occident, Rusia e obligată să se apropie de China, fiind pe cale să devină pentru China ceea ce e Canada pentru SUA. India, deoarece nu se mai poate baza pe Rusia împotriva Chinei, e obligată să intre şi ea în combinaţie - va adera la anul la Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Tot atunci va adera şi Pakistanul, şi în curând, evident, Iranul. După eşecul TPP, China propune o zonă de liber-schimb (RCEP) din care să facă parte India, Ţările ASEAN, Japonia, Australia etc. Pentru a obţine adeziunea acestor ţări, China va renunţa probabil să insiste pe cedarea teritoriilor în litigiu (poziţia de putere mondială dominantă e mult mai importantă decât nişte insuliţe sau teritorii în Himalaya). Politica anti-Rusia a dus de fapt la (auto)izolarea Americii. China câştigă, şi partea frumoasă e că n-a trebuit să facă mare lucru pentru asta. Au făcut destul "creierele puternice" gen Mad Dog.

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22