De același autor
Imediat după reuniunea de la Helsinki dintre Donald Trump și Vladimir Putin, atât Departamentul de Stat, cât și Pentagonul au declanșat un amplu proces de curățenie, de damage control, pentru a corecta o parte dintre neînțelegerile care au ajuns să fie rostogolite în spațiul public despre natura discuțiilor și a deciziilor luate de cei doi președinți. O mare necunoscută a rămas soarta Crimeei, mai ales după ce președintele Donald Trump a părut să evite subiectul în conferința de presă. Săptămâna trecută, Departamentul de Stat a fost nevoit să-și clarifice poziția privind Crimeea. Astfel, Washingtonul „refuză să recunoască pretențiile Kremlinului de suveranitate asupra unui teritoriu luat prin forță și prin încălcarea dreptului internațional; respinge încercarea de anexare a Crimeei și se angajează să mențină această politică până când integritatea teritorială a Ucrainei este restaurată“. La fel, Pentagonul a anunțat că nu a primit nicio directivă care ar modifica politica americană față de Siria. Precizarea vine după ce o declarație a generalului Votel (comandantul care coordonează operațiunile forțelor SUA din Orientul Mijlociu și Afganistan) în acest sens a fost ironizată de Ministerul Rus al Apărării, considerând-o drept o „discreditare a poziției oficiale a comandantului său șef“.
Dar poate cel mai semnificativ efort trebuie depus după comentariul făcut de Donald Trump privind apărarea Muntenegrului, un stat membru NATO și în același timp posibila țintă a unei tentative de lovituri de stat orchestrate de Moscova. Întrebat într-un interviu acordat postului său preferat, Fox News, de ce este nevoie ca soldații americani să moară pentru Muntenegru, Donald Trump a răspuns: „Am pus aceeași întrebare. Muntenegru este o țară mică, dar au un popor foarte agresiv. Pot să devină agresivi și... felicitări, suntem în Al Treilea Război Mondial“. Contextul este și el important. Replica survine imediat după întâlnirea cu Vladimir Putin de la Helsinki și mai ales după șocul retoric administrat de Trump Alianței Nord-Atlantice la Summit-ul de la Bruxelles. Este primul președinte american care pune sub semnul întrebării garanțiile de apărare colectivă pe care le oferă umbrela NATO. El se întoarce la mesajul din campania din 2016, când se întreba dacă statele baltice trebuie apărate în fața Rusiei. Pare blocat într-un discurs care percepe alianțele exclusiv ca un cost, ca o mare povară, ca pe niște structuri în defavoarea Americii. Este o predispoziție care deschide calea contestării rolului asumat de Statele Unite în ultimii 70 de ani.
În general, toată discuția despre cât alocă Washingtonul către NATO trebuie atent contextualizată. În intervențiile sale, pe Twitter, în interviuri sau în spatele ușilor închise, Donald Trump a arătat că nu este deloc dispus să mai tolereze statu-quo-ul din interiorul NATO: „trebuie să plătiți, pentru că nu vom plăti între 70% și 90% - și cred că 90% este cifra potrivită - din costurile pentru apărarea Europei“. Se ajunge la procentul de 72%, atunci când comparăm PIB-ul alocat de către Statele Unite apărării cu cheltuielile agregate ale celorlalte state membre NATO. Pe de altă parte, însă, Europa nu reprezintă nici pe departe singura preocupare a Statelor Unite, iar Washingtonul nu alocă 72% pentru apărarea Europei. Mult mai relevantă este fotografia de ansamblu care ne arată distribuția regionalizată a bugetului Pentagonului. Într-o analiză pentru Foreign Policy Research Institute, Frank Hoffman (unul dintre cei care au redactat actuala Strategie de Apărare a Pentagonului) arată, de fapt, că jumătate din bugetul de bază al Pentagonului se îndreaptă către teatrul Indo-Pacific și doar 25% către Europa. Mai este și aspectul așa-ziselor facturi pe care aliații le-ar datora Statelor Unite. Deseori, Donald Trump vorbește despre nevoia rambursării. În audierea de săptămâna trecută din Congres, secretarul de stat Mike Pompeo a recunoscut indirect faptul că „este o caracterizare eronată să spunem că aliații nu-și plătesc facturile către Statele Unite“.
Și secretarul Apărării, Jim Mattis, în stilul deja consacrat, neconflictual, împăciutor, moderat, departe de reflectoarele scenei publice, a ieșit să contrabalanseze neîncrederea președintelui în alianțele Americii. La nivelul Pentagonului este adânc încetățenită ideea că într-o lume în care principala amenințare pentru securitatea națională a SUA este competiția între marile puteri, alianțele rămân unul dintre cele mai importante avantaje pe care America le deține în fața competitorilor săi. În discursul de săptămâna trecută găzduit de Centrul pentru Interesul Național (editorul prestigioasei reviste National Interest), Jim Mattis a reamintit una dintre credințele sale de căpătâi: „am avut privilegiul de a lupta pentru America de multe ori; nu am luptat niciodată într-o formațiune exclusiv americană. Cea mai mare generație a creat aceste alianțe cărora le datorăm atât de mult, pentru că istoria este limpede: națiunile care au aliați prosperă, iar cele fără aliați se sting, dispar“.
Pentru o parte dintre actualii sau foștii decidenți europeni, reality-show-urile montate la Bruxelles și Helsinki pun sub semnul întrebării modul în care Donald Trump ar reacționa în cazul în care Rusia ar testa o țară membră NATO printr-o campanie hibridă: „să ne imaginăm că agențiile de intelligence americane ar confirma că un act de agresiune ar fi în curs de desfășurare, în ciuda dezmințirilor lui Putin. (...) Ar invoca Trump imediat principiul apărării colective cuprins în articolul 5 al NATO? Sau va ezita, punând la îndoială informațiile, denigrându-i pe aliații Americii și validând dezmințirile lui Putin?“, se întreba Carl Bildt, fostul premier al Suediei, într-un editorial recent intitulat sugestiv Sfârșitul NATO?.
Pe coordonate similare se plasează și fostul ministru de Externe al Poloniei, Radosław Sikorski, care, într-un interviu acordat revistei Foreign Policy, spunea că „nu avem nicio idee despre ce va face președintele Trump într-o criză cu Rusia și, în consecință, ar trebui să începem să dezvoltăm o alternativă“. Cert este că în multe dintre colțurile lumii occidentale apar semne de întrebare privind voința SUA de a mai apăra ordinea liberală internațională. „Președintele Statelor Unite ne semnalează că America a obosit să mai fie polițistul lumii, că America s-ar descurca foarte bine rămânând doar un stat-națiune care să se preocupe preponderent de propria vecinătate“, spune Sikorski. Fostul ministru de Externe al Poloniei identifică astfel catalizatorul care tinde să reseteze percepția față de Statele Unite chiar dincolo de Europa (ea însăși semnalând de ceva timp intenția autonomizării strategice), în spațiul Indo-Pacific-ului.
Din această perspectivă, foarte interesant este cazul Australiei, un aliat de cursă lungă al Statelor Unite (a participat în toate campaniile expediționare de după 1945 desfășurate de aliatul american) și, în același timp, un stat expus presiunilor tectonice generate de China în ecosistemul său regional. O dezbatere simbolică are loc în ultimul timp în spațiul public privind opțiunile pe care Canberra le are în actuala conjunctură strategică. Mai mult, retorica pe care Donald Trump o practică în interiorul relației transatlantice nu are cum să nu rezoneze profund și în capitalele sistemului extins de alianțe construit de America. Discursul Australiei este unul preocupat de păstrarea unei ordini centrate pe reguli și pe domnia legii internaționale. Este exact ceea ce atacă Beijingul prin militarizarea formațiunilor artificiale pe care le-a răspândit în Marea Chinei de Sud și pe care o include în categoria apelor sale teritoriale. În același timp, este tipul de exprimare care l-a făcut pe Donald Trump să nu semneze în urmă cu câteva săptămâni documentul furtunoasei reuniuni G7 din Canada. Așadar, ce se vede dinspre Canberra? „În 2018, ordinea pe care am cunoscut-o în ultimii 70 de ani s-a încheiat. Aceasta pare să-și piardă vitalitatea, pe măsură ce componentele de bază își pierd încrederea în scopul său. Trăsăturile sale centrale - credința americană în sistem și voința de a investi în acesta, o rețea eficientă de alianțe și instituții multilaterale funcționale - sunt tot mai îndoielnice“, spune Allan Gyngell, președintele Institutului Australian de Afaceri Internaționale (AIIA) și un fost director al Biroului Australian de Evaluări Naționale. În același timp, alți observatori consideră că asaltul lui Donald Trump asupra angajamentelor internaționale ale Americii ar putea semnala „că ne îndreptăm spre o nouă eră geopolitică, una caracterizată de o Americă post-alianțe“.
