De același autor
Statele Unite și-au anunțat retragerea după două decenii de implicare în Afganistan. A fost o epocă în care multiple administrații americane și-au asumat misiuni diferite, deseori marcate de contradicții profunde și niciodată suficient finanțate (contraterorism, contrainsurgență, nation-building, promovarea democrației). A urmat colapsul extraordinar de rapid al forțelor de securitate afgane, al guvernului de la Kabul sub presiunea blitzkriegului taliban care a sfârșit prin recuperarea controlului asupra teritoriului cunoscut acum drept Emiratul Islamic al Afganistanului.
Eșecul este greu de digerat – și deja multe dintre comentariile momentului abundă în comparații cu retragerea din Vietnam și imaginile căderii Saigonului (30 aprilie 1975). Pentru imaginarul american, rămâne un episod profund traumatic, inclusiv din perspectiva controverselor, a minciunilor oficiale sau a urmărilor strategice. Astăzi, la fel ca în epoca post-Vietnam, credibilitatea și poziția americane în lume vor avea de suferit.
O narațiune specifică se răspândește deja în piața publică internațională riscând să-și impună propria realitate. Se pun sub semnul întrebării credibilitatea SUA, competența, capacitatea sa de asigurare a leadershipului internațional, dar și angajamentele față de aliații de pretutindeni. Reputația SUA este în mod clar afectată în rândul aliaților (pe măsură ce sloganul „in together, out together” nu a rezistat testului realității), ceea ce oferă adversarilor un spațiu de manevră prielnic pentru a adânci și mai mult faliile existente. În plus, un Occident care este concentrat pe gestionarea consecințelor afgane (cu o nouă criză a migranților care amenință Europa la orizont și perspectiva unui alt incubator jihadist în Asia de Sud), alături de o Americă tot mai orientată spre „nation-building-ul intern”, fragmentată, tribalizată și în același timp tot mai îndatorată ar putea semnala puterilor revizioniste un moment de oportunitate ideal pentru a da o lovitură decisivă unui anumit tip de ordine internațională creat în jurul Vestului.
Problema de fond ține de faptul că eventuala criză de credibilitate a puterii americane se suprapune crizei societale interne. Pentru unii observatori, paradoxul constă în faptul ca la 20 de ani de la începutul intervenției în Afganistan, America a ajuns să semene în parte cu societatea afgană. Într-un fel, America nu mai este țara care proiectează „acea determinare, o identitate și scopuri comune, lucruri care s-au văzut din plin în zilele de după 11 septembrie”, ci a fost înlocuită de o societate în care „tribalismul” este paradigma dominantă. Pentru Michael Poce, un veteran al forțelor speciale americane, lecția-avertisment pe care o oferă „cimitirul imperiilor” este aceea că „o societate diversă, multietnică nu a reușit să se unească în jurul unei idei de bine comun care să fie mai importantă decât ceea ce este perceput a fi în interesul grupului tribal imediat ”.
Și totuși, în contrast profund cu perspectiva apocaliptică a unui imperiu supraextins, aflat în faza declinului terminal asemeni URSS-ului anilor ‘80, sunt cei care văd în America post-Vietnam și rețeta revenirii. În ciuda problemelor aproape insurmontabile de atunci - o Americă înfrântă și demoralizată, zdruncinată de tulburări interne (nu doar de amplele proteste anti-război, dar și de mișcarea pentru drepturi civile), „o superputere nesigură pe sine” (Hal Brands) cu o armată în criză, măcinată de consumul de droguri - anii post-Vietnam oferă o poveste pozitivă de reabilitare și revenire, esențială în pregătirea terenului pentru victoria finală în Războiul Rece. Se disting câteva tușe asociate acelui proces de revenire: pe de o parte, recalibrarea SUA pe competiția geopolitică și pe ideea de prezervare a unui echilibru de putere favorabil în special în regiunile vitale intereselor sale strategice – cu precădere Vestul Europei și Nord-Estul Asiei (Michael Desch); pe de altă parte investiții masive în modernizarea și reechiparea forțelor militare mizând pe avantajele tehnologice ale Americii (Hal Brands); pe scurt, o armată recondiționată pentru a descuraja războaiele dintre marile puteri, conflicte prin natura lor fundamental diferite de campaniile de contrainsurgență (precum cele purtate în Vietnam și Afganistan). Toate sunt elemente (precum revalorizarea descurajării convenționale) care au revenit în dezbaterea euroatlantică din ultimii ani.
Un raport publicat în 1974 (Raportul Astarita, foarte influent în epoca post -Vietnam) face o distincție utilă și pentru timpurile noastre. Distinge între forma și fondul strategiei naționale americane: „În timp ce mijloacele militare expun forma puterii americane, singure, ele, nu pot reprezenta fondul”. Fondul puterii americane ține de factori cu altă textură, politici și psihosociali, precum voința și determinarea Statelor Unite. După Afganistan, nu e timp de pierdut. Agenda „Building Back Better” ar trebui să acorde prioritate restabilirii credibilității puterii americane (până la urmă, fundamentul descurajării) prin demonstrarea voinței și determinării SUA nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin fapte și inițiative (politice, economice și militare) la firul ierbii. În special în zonele de interacțiune (Taiwan sau Europa de Est), cu agendele revizioniste ale celorlalte mari puteri.
