Limitele Americii hardpower

Poate ceea ce rezumă cel mai bine primele 100 de zile ale Administraţiei Trump este un gând pe care preşedintele îl împrumută în cartea sa din filozofia boxeurului Mike Tyson: „oricine are un plan până când primește un pumn în gură“. În consecință, „cea mai bună cale pentru a nu-ți folosi puterea militară este să fii sigur că puterea ta este vizibilă“, spune Trump.

Octavian Manea 09.05.2017

De același autor

 

O primă observație care se conturează după 100 de zile cu Administrația Trump este că pre­ședintele este un „true believer“ în exer­cițiul de hardpower. Iar asta s-a văzut din primele săptămâni, când s-a înconjurat de o galerie im­presionantă de generali (Mc­Master, Mattis, Kelly) și a anun­țat triumfător o creștere a bugetului Pentagonului de 54 de miliarde de dolari. Sim­bolic este și modul în care Casa Albă a comunicat pi­vo­tul dinspre programele de „pu­tere blândă“: „acesta es­te un buget hardpower. Și as­ta s-a dorit în mod intenționat“. Mai mult, Trump a vrut să transmită „aliaților și po­ten­țialilor adversari“ că administrația sa valo­ri­zează în mod special „puterea de intimidare“ și de „bullying“, ceea ce la nivel de percepție contrastează în mod fundamental cu Obama. Pentru a contrabalansa injecția în Pentagon, tăierile au venit din sectoarele civile cu chel­tuieli considerate opționale - operațiunile de peacekeeping ale ONU, USAID și desigur o di­minuare impresionantă de peste 20% a fon­durilor alocate Departamentului de Stat. Ul­te­rior a urmat o întreagă coregrafie cinetică pe scena globală menită să-și demonstreze no­ua postură. Să reamintim loviturile cu cele 59 de rachete Tomahawk asupra bazei folosite de forțele regimului Assad pentru atacuri cu arme de distrugere în masă asu­pra rebelilor. Sau des­fă­șu­rarea armadei navale în Ex­tremul Orient pentru a des­cu­raja mișcările impulsive ale Phenianului, totul pe fondul unei retorici aprinse unde s-a vorbit nu doar despre lovituri preemptive, dar chiar și des­pre perspectiva unui război major cu Coreea de Nord. În de­finitiv toate aceste tră­să­turi par adânc înrădăcinate în psihologia pre­zidențială. Trump este un mare admirator al președintelui Teddy Roosevelt (marele ad­versar al lui Woodrow Wilson), iar în timpul cam­paniei a vorbit deseori despre reîn­toar­cerea la modelele oferite de generalii Patton sau MacArthur, figuri legendare asociate în imaginarul popular cu victoriile militare de­ci­sive. Poate ceea ce rezumă cel mai bine pri­mele 100 de zile este un gând pe care Trump îl împrumută în cartea sa din filozofia bo­xeurului Mike Tyson: „oricine are un plan pâ­nă când primește un pumn în gură“. În con­secință, „cea mai bună cale pentru a nu-ți folosi puterea militară este să fii sigur că pu­terea ta este vizibilă“, spune Trump.

 

Să nu uităm însă de reversul medaliei. Pe­ri­colul este acela că președintele este captivul acestei convingeri și uită de limitele puterii hard. Este una dintre concluziile pe care le-am extras săptămâna trecută în timpul sum­mitului dedicat „bunei guvernări“ (organizat de think-tank-ul Strategikon la București) și care a avut drept cap de afiș doi generali am­plu expuși provocărilor războaielor moderne, în care terenul predilect rămâne dimensiunea societală, „bătălia pentru inimi și minți“. Pe de o parte, generalul Philip Breedlove, fostul co­mandant al forţelor NATO din Europa, a atras atenția că instituțiile euroatlantice mai au multe de făcut pentru a se adapta tipului de război hibrid practicat de Rusia, aflat sub pra­gul tradițional, preferând mijloace indi­rec­te, și a cărui semnătură distinctivă este mo­bi­lizarea tuturor pârghiilor guvernamentale, deo­potrivă civile și militare, pentru a-și des­ta­biliza ținta. În mod particular, el a remarcat faptul că „națiunile Vestului gândesc mai îna­inte de toate militar și că avem dificultăți în a proiecta un răspuns cuprinzător, sincronizat care să implice toate instrumentele gu­ver­na­mentale. Facem câteva lucruri în sfera di­plomației, câte ceva în zona militară, suntem destul de agresivi în zona sancțiunilor eco­no­mice, dar unde nu am făcut nimic este pe di­mensiunea informațională. Tot primim, pri­mim, primim și nu suntem deloc buni să în­toarcem focul“, a răspuns Breedlove la o în­tre­bare a revistei 22. Pe de altă parte, dro­nele, bombardamentele „chirurgicale“, rai­du­rile SEAL (cu alte cuvinte, modelul preferat de a purta războiul împotriva Statului Isla­mic), ori­cât ar fi de importante, sunt departe de a fi secvența decisivă. Mult mai importantă es­te consolidarea și ancorarea câștigurilor mi­litare tactice prin inițiative asociate „puterii blânde“. „Bătălia care contează cel mai mult împotriva Statului Islamic este de fapt cea de după bătălia militară. Înfrângerea inamicului e vitală, dar nu suficientă. Pentru a de­ve­ni suficientă este nevoie de restabilirea unei gu­vernări reprezentative, de servicii mi­nimale, de oportunități educaționale. În Irak, în 2007-2008, puține dintre liniile ope­ra­țio­na­le au avut o dimensiune militară. Restul ține de politică, de guvernare, de domnia legii și economie“, ne-a spus generalul David Pe­traeus. Doar așa se pot trata cauzele pr­o­funde mergând până la resorturile societale care au făcut posibilă re­sur­gența ISIS. Este o lec­ție pe care Ad­mi­nis­tra­ția Trump nu trebuie să o uite după Mosul. 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22