De același autor
O primă observație care se conturează după 100 de zile cu Administrația Trump este că președintele este un „true believer“ în exercițiul de hardpower. Iar asta s-a văzut din primele săptămâni, când s-a înconjurat de o galerie impresionantă de generali (McMaster, Mattis, Kelly) și a anunțat triumfător o creștere a bugetului Pentagonului de 54 de miliarde de dolari. Simbolic este și modul în care Casa Albă a comunicat pivotul dinspre programele de „putere blândă“: „acesta este un buget hardpower. Și asta s-a dorit în mod intenționat“. Mai mult, Trump a vrut să transmită „aliaților și potențialilor adversari“ că administrația sa valorizează în mod special „puterea de intimidare“ și de „bullying“, ceea ce la nivel de percepție contrastează în mod fundamental cu Obama. Pentru a contrabalansa injecția în Pentagon, tăierile au venit din sectoarele civile cu cheltuieli considerate opționale - operațiunile de peacekeeping ale ONU, USAID și desigur o diminuare impresionantă de peste 20% a fondurilor alocate Departamentului de Stat. Ulterior a urmat o întreagă coregrafie cinetică pe scena globală menită să-și demonstreze noua postură. Să reamintim loviturile cu cele 59 de rachete Tomahawk asupra bazei folosite de forțele regimului Assad pentru atacuri cu arme de distrugere în masă asupra rebelilor. Sau desfășurarea armadei navale în Extremul Orient pentru a descuraja mișcările impulsive ale Phenianului, totul pe fondul unei retorici aprinse unde s-a vorbit nu doar despre lovituri preemptive, dar chiar și despre perspectiva unui război major cu Coreea de Nord. În definitiv toate aceste trăsături par adânc înrădăcinate în psihologia prezidențială. Trump este un mare admirator al președintelui Teddy Roosevelt (marele adversar al lui Woodrow Wilson), iar în timpul campaniei a vorbit deseori despre reîntoarcerea la modelele oferite de generalii Patton sau MacArthur, figuri legendare asociate în imaginarul popular cu victoriile militare decisive. Poate ceea ce rezumă cel mai bine primele 100 de zile este un gând pe care Trump îl împrumută în cartea sa din filozofia boxeurului Mike Tyson: „oricine are un plan până când primește un pumn în gură“. În consecință, „cea mai bună cale pentru a nu-ți folosi puterea militară este să fii sigur că puterea ta este vizibilă“, spune Trump.
Să nu uităm însă de reversul medaliei. Pericolul este acela că președintele este captivul acestei convingeri și uită de limitele puterii hard. Este una dintre concluziile pe care le-am extras săptămâna trecută în timpul summitului dedicat „bunei guvernări“ (organizat de think-tank-ul Strategikon la București) și care a avut drept cap de afiș doi generali amplu expuși provocărilor războaielor moderne, în care terenul predilect rămâne dimensiunea societală, „bătălia pentru inimi și minți“. Pe de o parte, generalul Philip Breedlove, fostul comandant al forţelor NATO din Europa, a atras atenția că instituțiile euroatlantice mai au multe de făcut pentru a se adapta tipului de război hibrid practicat de Rusia, aflat sub pragul tradițional, preferând mijloace indirecte, și a cărui semnătură distinctivă este mobilizarea tuturor pârghiilor guvernamentale, deopotrivă civile și militare, pentru a-și destabiliza ținta. În mod particular, el a remarcat faptul că „națiunile Vestului gândesc mai înainte de toate militar și că avem dificultăți în a proiecta un răspuns cuprinzător, sincronizat care să implice toate instrumentele guvernamentale. Facem câteva lucruri în sfera diplomației, câte ceva în zona militară, suntem destul de agresivi în zona sancțiunilor economice, dar unde nu am făcut nimic este pe dimensiunea informațională. Tot primim, primim, primim și nu suntem deloc buni să întoarcem focul“, a răspuns Breedlove la o întrebare a revistei 22. Pe de altă parte, dronele, bombardamentele „chirurgicale“, raidurile SEAL (cu alte cuvinte, modelul preferat de a purta războiul împotriva Statului Islamic), oricât ar fi de importante, sunt departe de a fi secvența decisivă. Mult mai importantă este consolidarea și ancorarea câștigurilor militare tactice prin inițiative asociate „puterii blânde“. „Bătălia care contează cel mai mult împotriva Statului Islamic este de fapt cea de după bătălia militară. Înfrângerea inamicului e vitală, dar nu suficientă. Pentru a deveni suficientă este nevoie de restabilirea unei guvernări reprezentative, de servicii minimale, de oportunități educaționale. În Irak, în 2007-2008, puține dintre liniile operaționale au avut o dimensiune militară. Restul ține de politică, de guvernare, de domnia legii și economie“, ne-a spus generalul David Petraeus. Doar așa se pot trata cauzele profunde mergând până la resorturile societale care au făcut posibilă resurgența ISIS. Este o lecție pe care Administrația Trump nu trebuie să o uite după Mosul.
