De același autor
După discursul despre starea Uniunii al lui Juncker, a fost rândul lui Obama să vorbeascâ în plenul Națiunilor Unite despre starea lumii. A fost ultima sa apariție pe scena ONU din postura de președinte al Statelor Unite. Sunt multe aspecte care merită dezbătute, dar totuși ce rămâne din mesajul său de adio? Un avertisment de fond: „ordinea internațională a avut un succes atât de mare, încât am ajuns să credem că este un dat faptul că marile puteri nu mai luptă în războaie mondiale; că sfârșitul Războiului Rece a ridicat umbra Armaghedonului nuclear; sau faptul că realitatea câmpurilor de bătălie din Europa a fost înlocuită cu o uniune pașnică“. Discursul lui Obama are menirea de a recupera o dimensiune uitată, care lipsește din dezbaterea electorală de peste ocean, dar care pe fond rămâne esențială: arhitectura amenajată de America prin implicarea sa în lume după 1945, când într-o efervescenţă fără precedent sunt creați marii piloni instituționali pe care se sprijină ordinea liberală de astăzi – NATO, ONU, marile instituții financiare.
Trump, candidatul anti-establishment, ne-a obișnuit cu dezlănțuirile sale împotriva a ceea ce numește „globalism“, plasând sub această umbrelă tot ceea ce din perspectiva sa (sistemul de alianțe și garanții de apărare colectivă, marile acorduri comerciale precum TTIP și TPP, misiunile expediționare de stabilizare a unor regiuni anarhice) înseamnă o Americă în serviciul comunității internaționale, al unor interese globale, efectele colaterale fiind supraextinderea și pulverizarea resurselor sale care altfel ar putea fi investite intern și în securizarea teritoriului național.
Dar într-un moment în care se vorbește mult despre ierarhia priorităților, lucrurile pot fi privite din unghiul opus, unde ordinea liberală ca ecosistem internațional și prezervarea acesteia reprezintă în sine un interes național, vital al Americii. În această lectură, tipul de lume care există dincolo de Statele Unite nu poate rămâne indiferent. În definitiv, este logica sub care a stat implicarea Americii în două războaie mondiale și care ulterior a ghidat încercările de creionare a arhitecturilor care aveau menirea să stabilizeze și să gestioneze realitățile postbelice. Woodrow Wilson a rezumat bine dezideratul – acela „de a face lumea sigură pentru democrație“ – și care nu implică o democratizare în forță, ci amenajarea unui sistem internațional unde exercițiul brut de putere era în cele din urmă moderat de o pleiadă de reguli, norme și de mecanisme de checks and balances. Este o dimensiune care este neglijată astăzi sau se presupune că există așa de la sine, în mod natural, în absența unui custode dedicat. Este o nuanță care nu trebuie însă pierdută. Obama încearcă să ne-o reamintească și este treptat recuperată și în dezbaterile din revistele de specialitate: „ordinea liberală este perimetrul exterior al securității americane. (...) Securitatea americană și ordinea liberală sunt mutual constitutive“, se sprijină reciproc, spune Paul D. Miller în National Interest[1]. Rolul puterii americane și în general al Vestului în conservarea ei rămâne crucial.
Ce lipsește însă din discursul său, rămânând un imperativ pentru viitoarea Administrație de la Casa Albă, este capitolul care ar trebui să se refere la apărarea unei ordini sub asalt pe multiple fronturi, nu doar externe (în Ucraina, în Marea Chinei de Sud, în Orientul Mijlociu), ci și interne, sub forma mișcărilor antisistem populiste (Trump, Sanders, Farage, Le Pen) dispuse să arunce totul în aer și chiar să servească interesele marilor revizioniști ai sistemului. Și aceasta nu este o fotografie partizană văzută doar din America, ci este împărtășită și în multe părți ale Europei: „ordinea liberală este un câștig civilizațional care poate fi răsturnată oricând. Lumea poate cu ușurință regresa într-un război al tuturor împotriva tuturor, spre triumful celor puternici“[2], spune Ulrick Speck în revista American Interest și care în general vede o serie de ecouri care îi reamintesc de lumea anilor ’30 și de crizele interbelice.
Ne apropiem vertiginos de momentul adevărului, în care vom vedea care dintre viziuni va trece testul electoral din noiembrie și în ce direcție se va îndrepta America și ordinea liberală pe care a creat-o. Un lucru e sigur. Dintre cei doi candidați, doar unul pare să înțeleagă semnificația momentului. Și acela nu este Donald Trump. „Sarcina majoră a timpului nostru este aceea de a menține, adapta și extinde această ordine cum putem mai bine (...), conștienți de prețul mare pe care îl vom plăti cu toții dacă eșuăm(...)“[3] Astfel se încheie un raport bipartizan publicat în mai sub auspiciile Center for New American Security din Washington, reunind nume grele, deopotrivă republicane și democrate, multe dintre acestea aflate în pole position pentru o viitoare Administrație Clinton (Michèle Flournoy, James Steinberg, Kurt Campbell, dar și Stephen Hadley sau Robert Kagan).
[1] Paul D. Miller, „American Power and Liberal Order”, în National Interest, 14 spetmebrie, 2016, http://nationalinterest.org/feature/american-power-liberal-order-17715
[2] Ulrich Speck, “The crisis of liberal order”, în American Interest, 12 septembrie, 2016, http://www.the-american-interest.com/2016/09/12/the-crisis-of-liberal-order/
[3] Kurt Campbell, Eric Edelman, Michèle Flournoy, Richard Fontaine, Stephen J. Hadley, Robert Kagan (Co-chairman), James P. Rubin (Co-chairman), Julianne Smith, James Steinberg, si Robert Zoellick, “Extending American Power. Strategies to Expand U.S. Engagement in a Competitive World Order”, CNAS, mai 2016, http://www.cnas.org/extending-American-power#.V-oBDEuhu1w. Pentru o lectură alternativă citiți Stephen M. Walt,”A New-Old Plan to Save the World…That Has No Hope of Saving the World, în Foreign Policy, 26 mai, 2016, http://foreignpolicy.com/2016/05/26/a-new-old-plan-to-save-the-world-that-has-no-hope-of-saving-the-world-cnas/
.png)
.png)
Comentarii 3
octavian - 10-02-2016
De stangistii lui Obama spui Andrei? Hai sa ne uitam un pic despre cine vorbesti. Robert Kagan? Aici cred ca nu mai este nimic de comentat. Stephen Hadley, consilierul pe probleme de securitate nationala in ambele administratii George W. Bush. La care se mai adauga Robert Zoellick (iar cred ca nu are sens sa mai intram in detalii) sau Eric Edelman(Undersecretary of defense for policy 2005- 2009). Sau Paul D. Miller un fost analist de la CIA (2003-2007) si director in NSC pentru AfPak in administratia Bush iar acum director asociat la Clements Center for National Security (University of Texas at Austin). Toti au servit in pozitii de top in administratii republicane si gasesc o multitudine de elemente de consens cu omologii lor din administratiile democrate precum Steinberg, Campbell sau Flournoy. De aici si un raport-platforma comun. Pentru ca inainte de orice altceva pozitiile lor reflecta ceva ce tu nu vrei sa accepti sau sa vezi in politica externa americana: un spirit, un mindset si un “acquis” bipartizan, deopotriva republican si democrat. Pe asa ceva s-a bazat politica de containment in vremea Razboiului Rece si in general sprijinul pentru NATO. Si ma intreb, Brent Scowcroft care o sprijina pe Clinton este tot comunist? Si Robert Gates, care altfel este destul de critic cu Hillary si Obama, concluziona cam asa acum doua saptamani in WSJ - “Mr. Trump is unqualified and unfit to be commander-in-chief”. Tot comunist este? Si ei sa fie “total clueless” cum spui? Probabil ai o viziune foarte distorsionata despre ce inseamna comunist si in general foarte ingusta despre ce inseamna mostenire/platforma bipartizana in politica externa si de securitate nationala americana.
Răspundeandrei - 09-29-2016
esti total clueless despre poltica americana. habar nu ai. dai exemple de vorbe spuse de stangistii lui obama. nu urmaresti deloc campania lui trump , discurs cu discurs. parca ai un critic al lui reagan in 1980. elitele au pierdut contactul cu omul simplu, iar tu esti un exemplu. p.s voi , comunistii , o sa plangeti pe 8 nooiembrie de ciuda cand republicanii revin dupa 8 ani la casa alba. v-ati obisnuit cu socialismele fetide ale lui obama.
Răspundeprofesoru - 09-29-2016
Timp de 5.000 de ani relaţiile dintre state s-au bazat pe interese şi forţă. Ideea că relaţiile internaţionale s-ar putea baza pe drept şi morală a fost o iluzie care a apărut prima oară la sfârşitul Primului Război Mondial. Marea Britanie şi Franţa au încercat să concretizeze această idee atât prin acţiuni proprii, cât şi prin intermediul Societăţii Naţiunilor. Această fază a durat doar 15 ani, din cauza ascensiunii Germaniei naziste, Uniunii Sovietice şi Japoniei. URSS şi SUA au fost principalele puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial, şi s-au afirmat ca superputeri în Războiul Rece. Iluzia "ordinii liberale" s-a afirmat pentru a doua oară la sfârşitul Războiului Rece, când America a rămas puterea mondială dominantă. URSS nu mai exista, Rusia era slabă (şi este), China încă nu se ridicase. Faza a doua a durat 25 de ani, cu preţul implicării Americii în conflicte, risipei de resurse şi supraextinderii. Această politică nu e sustenabilă din cauza ascensiunii Chinei. China a devenit cea mai mare putere industrială şi comercială, a depăşit SUA ca GDP real (PPP). În câţiva ani puterea economică va fi convertită în putere militară. America nu-şi mai poate permite să risipească resurse pentru a susţine o iluzorie "ordine mondială liberală". Ceea ce poate face e să încerce să-şi păstreze poziţia de putere mondială dominantă. În acest scop ar trebui să evite implicarea în conflicte militare şi diplomatice inutile. Să nu-şi mai propună să susţină toate victimele împotriva tuturor agresorilor. Ar trebui să acţioneze doar acolo unde are aliaţi şi interese. Şi nu mai poate să îşi permită să aibe concomitent relaţii proaste şi cu China (puterea în ascensiune), şi cu Rusia. Marea Britanie şi-a menţinut 250 de ani poziţia de putere mondială dominantă tocmai pentru că a făcut economie de resurse, a evitat pe cât posibil să intervină în războaie, dar mai ales pentru că a ştiut să menţină echilibrul de forţe, alcătuind coaliţii împotriva puterii în ascensiune (Franţa în 1688-1815, Rusia în 1853-1856, Germania imperială după 1900). Cum ar fi fost ca Marea Britanie să aibă după 1900 relaţii proaste şi cu Germania Wilhelmiană (puterea în ascensiune), şi cu Rusia? Marea Britanie a acţionat raţional reconciliindu-se în 1907 cu Rusia printr-un acord de împărţire a sferelor de influenţă. Iar situaţia Marii Britanii era mult mai bună: în spatele său se afla America, pe care se putea baza la o adică. Dar acum, în spatele Americii nu mai e nimeni.
Răspunde