Lumea de după noiembrie

După discursul despre starea Uniunii al lui Juncker, a fost rândul lui Obama să vorbeascâ în plenul Națiunilor Unite despre starea lumii. A fost ultima sa apariție pe scena ONU din postura de președinte al Statelor Unite. Sunt multe aspecte care merită dezbătute, dar totuși ce rămâne din mesajul său de adio? Un avertisment de fond: „ordinea internațională a avut un succes atât de mare, încât am ajuns să credem că este un dat faptul că marile puteri nu mai luptă în războaie mondiale; că sfârșitul Războiului Rece a ridicat umbra Armaghedonului nuclear; sau faptul că realitatea câmpurilor de bătălie din Europa a fost înlocuită cu o uniune pașnică“. Discursul lui Obama are menirea de a recupera o dimensiune uitată, care lipsește din dezbaterea electorală de peste ocean, dar care pe fond rămâne esențială: arhitectura amenajată de America prin implicarea sa în lume după 1945, când într-o efervescenţă fără precedent sunt creați marii piloni instituționali pe care se sprijină ordinea liberală de astăzi – NATO, ONU, marile instituții financiare.

Trump, candidatul anti-establishment, ne-a obișnuit cu dezlănțuirile sale împotriva a ceea ce numește „globalism“, plasând sub această umbrelă tot ceea ce din perspectiva sa (sistemul de alianțe și garanții de apărare colectivă, marile acorduri comerciale precum TTIP și TPP, misiunile expediționare de stabilizare a unor regiuni anarhice) înseamnă o Americă în serviciul comunității internaționale, al unor interese globale, efectele colaterale fiind supraextinderea și pulverizarea resurselor sale care altfel ar putea fi investite intern și în securizarea teritoriului național.

Dar într-un moment în care se vorbește mult despre ierarhia priorităților, lucrurile pot fi privite din unghiul opus, unde ordinea liberală ca ecosistem internațional și prezervarea acesteia reprezintă în sine un interes național, vital al Americii. În această lectură, tipul de lume care există dincolo de Statele Unite nu poate rămâne indiferent. În definitiv, este logica sub care a stat implicarea Americii în două războaie mondiale și care ulterior a ghidat încercările de creionare a arhitecturilor care aveau menirea să stabilizeze și să gestioneze realitățile postbelice. Woodrow Wilson a rezumat bine dezideratul – acela „de a face lumea sigură pentru democrație“ – și care nu implică o democratizare în forță, ci amenajarea unui sistem internațional unde exercițiul brut de putere era în cele din urmă moderat de o pleiadă de reguli, norme și de mecanisme de checks and balances. Este o dimensiune care este neglijată astăzi sau se presupune că există așa de la sine, în mod natural, în absența unui custode dedicat. Este o nuanță care nu trebuie însă pierdută. Obama încearcă să ne-o reamintească și este treptat recuperată și în dezbaterile din revistele de specialitate: „ordinea liberală este perimetrul exterior al securității americane. (...) Securitatea americană și ordinea liberală sunt mutual constitutive“, se sprijină reciproc, spune Paul D. Miller în National Interest[1]. Rolul puterii americane și în general al Vestului în conservarea ei rămâne crucial.

Ce lipsește însă din discursul său, rămânând un imperativ pentru viitoarea Administrație de la Casa Albă, este capitolul care ar trebui să se refere la apărarea unei ordini sub asalt pe multiple fronturi, nu doar externe (în Ucraina, în Marea Chinei de Sud, în Orientul Mijlociu), ci și interne, sub forma mișcărilor antisistem populiste (Trump, Sanders, Farage, Le Pen) dispuse să arunce totul în aer și chiar să servească interesele marilor revizioniști ai sistemului. Și aceasta nu este o fotografie partizană văzută doar din America, ci este împărtășită și în multe părți ale Europei: „ordinea liberală este un câștig civilizațional care poate fi răsturnată oricând. Lumea poate cu ușurință regresa într-un război al tuturor împotriva tuturor, spre triumful celor puternici“[2], spune Ulrick Speck în revista American Interest și care în general vede o serie de ecouri care îi reamintesc de lumea anilor ’30 și de crizele interbelice.

Ne apropiem vertiginos de momentul adevărului, în care vom vedea care dintre viziuni va trece testul electoral din noiembrie și în ce direcție se va îndrepta America și ordinea liberală pe care a creat-o. Un lucru e sigur. Dintre cei doi candidați, doar unul pare să înțeleagă semnificația momentului. Și acela nu este Donald Trump. „Sarcina majoră a timpului nostru este aceea de a menține, adapta și extinde această ordine cum putem mai bine (...), conștienți de prețul mare pe care îl vom plăti cu toții dacă eșuăm(...)“[3] Astfel se încheie un raport bipartizan publicat în mai sub auspiciile Center for New American Security din Washington, reunind nume grele, deopotrivă republicane și democrate, multe dintre acestea aflate în pole position pentru o viitoare Administrație Clinton (Michèle Flournoy, James Steinberg, Kurt Campbell, dar și Stephen Hadley sau Robert Kagan).