De același autor
În cazul Camerei Reprezentanților, lucrurile par destul de clare. Favoriți sunt democrații. În prima jumătate a lunii octombrie, echipa FiveThirtyEight prezenta trei scenarii – unul în care democrații câștigau 11 noi mandate (244 la 191), altul cu doar 5 mandate noi (238 la 197) și ultimul cu 4 mandate noi (237 la 198). În toate, câștigători erau democrații.
Dincolo de cursa prezidențială, pentru republicani miza cea mai importantă este să-și păstreze controlul asupra Senatului. În prezent, raportul este de 53 la 47 în favoarea republicanilor. Dar observatorii dau șanse importante democraților de a recupera din decalaj și chiar de a-i devansa pe adversari, câștigând în state precum Arizona, Colorado, Maine, Iowa. Există însă și posibilitatea în care cele două partide își împart în mod egal Camera Superioară. Într-o astfel de situație, esențial devine rezultatul alegerilor prezidențiale din 3 noiembrie și în mod special votul vicepreședintelui (senator în funcție) Mike Pence sau Kamala Harris, care poate înclina decisiv balanța într-o direcție sau alta.
Cum arată situația cursei prezidențiale? În medie, sondajele naționale îl dau pe Joe Biden drept favoritul cursei, devansându-și contracandidatul cu până la 10 procente. Dar fotografia de ansamblu ar putea fi înșelătoare. Pentru a ajunge la Casă Albă contează mai puțin cine câștigă votul popular, față de rezultatul din Colegiul Electoral. Avem precedentul din 2016, când Hillary Clinton a câștigat votul popular (cu aproape 3 milioane de voturi peste Donald Trump), dar candidatul republican și-a adjudecat Colegiul Electoral și, în consecință, președinția. Pentru democrați, un semnal de alarmă ar trebui să fie faptul că, în 2016, sondajele îi dădeau lui Clinton un avans similar cu cel pe care Biden îl are astăzi în sondajele naționale: în perioada 9 – 16 octombrie 2016, candidatul democrat avea în multiple sondaje un avans de două cifre. În cele din urmă, „all politics is local” și totul se reduce la competiția din câteva state (swing states) care pendulează între democrați și republicani. Acum, cele care vor face diferența în campania prezidențială sunt Pennsylvania, Wisconsin, Michigan, Florida, Carolina de Nord, Arizona și Ohio. Iar aici, la firul ierbii, competiția este încă foarte strânsă, uneori cu diferențe aflate în marja de eroare: Ohio (0,5% în favoarea lui Donald Trump); Florida (1,4% în favoarea lui Biden); Carolina de Nord (2,7% în favoarea democraților); Wisconsin (+ 6,1% Biden); Michigan (+ 7,2 Biden); Pennsylvania (+ 4,4% pentru Biden); Arizona (49,3% la 45,4% în favoarea candidatului democrat). În 2016, toate au fost adjudecate de către Donald Trump.
Totuși, cifrele președintelui din perspectiva performanței economice sunt
foarte bune. Într-o cercetare făcută de Gallup în a doua jumătate a lunii septembrie la întrebarea „dacă familia dvs. o duce mai bine acum decât în urmă cu 4 ani”, o majoritate de 56% dintre americani spun că o duc mai bine. O astfel de realitate ar trebui să îi pună serios pe gânduri pe democrați, mai ales atunci când este comparată cu președinții recenți care au câștigat un al doilea mandat. Scorul lui Donald Trump este de departe cel mai bun: Barack Obama (45%), George W. Bush (47%), Ronald Reagan (44%). Nu în ultimul rând, mai este o dimensiune relativ invizibilă pentru sondajele tradiționale – fenomenul alegătorului care-și ascunde opțiunile electorale.
Vor reuși oare democrații să calmeze fricile pe care le speculează cu succes Donald Trump? Pe partea dreaptă, narațiunea dominantă este aceea a unui partid democrat care a virat masiv către socialism, fiind capturat de zona Sanders - Elizabeth Waren și de nouă gardă progresistă (activiști de tip Alexandria Ocasio Cortez). Pentru susținătorii președintelui Trump, agenda democraților de tip BLM este limpede: „Un nou regim, unul care concepe societatea nu ca pe un corp de indivizi cu drepturi egale și o înțelegere comună asupra binelui public, ci ca pe o colecție de grupuri identitare, toate oprimate de omul alb. Rolul statului în acest regim nu este de a crea condiții pentru libertate așa cum au intenționat părinții fondatori, ci mai degrabă de a crea venituri similare și putere egală pentru fiecare grup identitar”, spune Tom Klingenstein.
În dezbaterea cu alegătorii găzduită recent de ABC (town-hall meeting) Joe Biden a încercat din nou să proiecteze o platformă de centru cu ample investiții în infrastructură, în care pledează pentru reformarea poliției (nu pentru desființarea sau tăierea bugetelor pentru law-enforcement), cu politici verzi moderate, care nu se opun frackingului și unde industria petrolieră are viitor. Mai mult, Biden a făcut o pledoarie pentru un tip de abordare care își propune să meargă dincolo de atmosfera polarizantă de tip Hutu vs Tutsi care pare să fi devenit noua normalitate politică în societatea americană. El vine dintr-o altă tradiție, orientată spre compromis și negociere cu cei de altă culoare politică. Crede într-o agendă bipartizană capabilă să promoveze și să sprijine obiective comune. Este și ceea ce l-a apropiat odinioară de prietenul său senator republican John McCain, alături de care a lucrat de nenumărate ori în chestiuni de politică externă. Să fi apus o astfel de epocă? Joe Biden se încăpățânează să spună că nu și că poate să găsească de cealaltă parte între 4 și 8 senatori republicani care vor fi dispuși să opereze în logica bipartizană. „În politică resentimentele nu funcționează. Nu au niciun sens.(…) Trebuie să schimbăm natura modului în care interacționăm unii cu ceilalți. Nu pui la îndoială motivele celuilalt. Se poate chestiona judecata lor, dar nu și motivele lor. Pentru că sunt atât de multe chestiuni în care suntem de acord.”
Republicanii de tip Biden
Sau mișcarea Never Trump reloaded. Un fenoment interesant al acestor alegeri ține de faptul că o mulțime de foști oficiali care au servit în administrații republicane recente (în special cea a lui George W. Bush) îl denunță pe Donald Trump și și-au anunțat susținerea pentru Joe Biden într-o scrisoare deschisă. Foarte probabil, mulți dintre aceștia vor fi gata să facă parte dintr-o eventuală administrație democrată. În același timp, dacă istoria se repetă, mulți vor fi interziși, excluși din serviciul public, unde loialitatea personală față de Donald Trump este criteriul suprem (așa cum s-a întâmplat cu precedenta mișcare Never Trump din 2016). Asta, chiar dacă America și GOP au nevoie de ei. Și totuși, ce îi reproșează aceștia lui Donald Trump? Ei scot în evidență natura polarizantă și divizantă a președintelui, strategie care inflamează în mod voit clivajele etnice, rasiale și etnice „slăbind națiunea noastră, spre deliciul adversarilor externi”. Foștii oficiali îi mai reproșează faptul că președintele a eșuat în leadershipul arătat în timpul gestiunii crizei de COVID și că în loc de a aduce laolaltă societatea americană, a părut „mai interesat de soarta propriei realegeri decât de sănătatea” cetățenilor. În aceeași notă, în viziunea lor, Donald Trump a lăudat deseori acțiunile adversarilor Statelor Unite – Kim Jong Un, Xi Jinping sau a acceptat versiunea livrată de Vladimir Putin decât pe cea a propriilor servicii de informații. Nu în ultimul rând a subminat legitimitatea alegerilor prezidențiale, solicitând ajutor extern împotriva propriilor adversari politici. Dar poate cea mai importantă variabilă din punctul lor de vedere rămâne faptul că președintele a adus mari deservicii rolului global al Americii, influenței sale diplomatice și morale, punând în pericol sistemul tradițional de alianțe construit în jurul Washingtonului. Mare parte dintre aliații tradiționali privesc America cu neîncredere. Printre semnatarii de top se află Richard Armitage, Victor Cha, Eliot Cohen, Eric Edelman, Aaron Friedberg, Michael Green, Chuck Hagel, David Kramer, Stephen Krasner, John Negroponte, Kori Schake, Dov Zakheim, Philip Zelikow.
