De același autor
În sine, utilitatea întregului proces ține de faptul că expune un modus operandi, deschide o fereastră spre universul din jurul lui Donald Trump, o lume cinică, tranzacțională, dominată de canale informale și de intermediari pentru care interesul personal al președintelui este măsura tuturor lucrurilor. Oricine este de altă părere sau rămâne loial obiectivelor de politică externă expuse în documentele programatice ale administrației atunci când ele intră în coliziune cu cele personale ale președintelui este denunțat ca „never Trumper”. Este soarta Mariei Yovanovitch și a multora dintre cei care au depus mărturie în fața Congresului. Pe scurt, asistăm la un proces treptat de privatizare a politicii externe.
În prima parte a anului 2019, ambasadoarea SUA la Kiev a devenit ținta unei ample campanii de subversiune, orchestrată de Rudy Giuliani (avocatul personal al președintelui). Acesta din urmă ventila cam tot ce îi spuneau controversatele sale surse ucrainene, în general personaje incomodate de pledoaria ambasadoarei de susținere a eforturilor anticorupție în Ucraina. Maniera de înlăturare a unui ambasador (cu un serviciu public de peste 30 de ani) deschide un precedent periculos. Este o lecție pe care o pot învăța mulți dintre cei care vor să scape de un reprezentant diplomatic incomod și care nu le sprijină demersurile private. „Deși am înțeles întotdeauna că sunt la dispoziția președintelui, îmi vine greu să înțeleg cum interese străine și private au putut să submineze în acest fel interesele americane. Indivizii care se pare că s-au simțit încurcați de eforturile noastre de a promova politica Statelor Unite împotriva corupției, adică misiunea noastră, au fost capabili să desfășoare cu succes o campanie de dezinformare împotriva unui ambasador folosind canale neoficiale obscure”, a spus Marie Yovanovitch în timpul audierilor publice.
Canalul informal
Și ambasadorul SUA de astăzi care asigura interimatul la Kiev, William Taylor, a denunțat în audierea sa modul de operare expus de manevrele de culise coordonate de avocatul președintelui și de ambasadorul SUA la UE, Gordon Sondland. Taylor vorbește despre coabitarea a două canale de politică externă, unul tradițional aflat în subordinea Departamentului de Stat, altul indirect, informal, care gravitează Casa Albă, dominat de oamenii președintelui. În timp, cele două au ajuns nu doar să meargă în direcții diferite, dar au sfârșit și prin a intra în coliziune. Interesele private au ajuns să le înlocuiască pe cele publice. Taylor relatează o serie de momente care par să fi pus noua administrație de la Kiev în fața unui quid pro quo. Nu doar o eventuală vizită la Casa Albă, dar și asistența militară către Ucraina au ajuns să fie condiționate de „investigațiile” țintite pe care ar fi trebuit să le ceară public (legate de Burisma – o firmă în al cărui board s-a aflat pentru un timp Hunter Biden – și presupusa interferență ucraineană în alegerile din 2016) noul președinte ucrainean. Sugestiv este cum a tradus Sondland pentru cei crescuți în etosul serviciului public raționamentul unui om de afaceri „care trebuie sa semneze un cec”: „Prin asta, el se referea cu siguranță la faptul că președintele Trump se gândea la posibilitatea de a oferi asistență de securitate Ucrainei. Era similar cu a scrie un cec cuiva pe care ești pe punctul de a-l trimite. El a folosit analogia pentru a indica faptul că asta va necesita ceva. Dacă persoana respectivă îi datora ceva, înainte de a semna cecul, ar fi vrut să primească, orice i se datora înainte să plătească.”
Cele mai noi revelații
Două sunt elementele cu adevărat noi și explozive care au marcat audierile publice din ultimele două săptămâni. Pe de o parte, este conversația telefonică din 26 iulie dintre Sondland și Trump, relatată de un diplomat din stafful ambasadorului SUA la Kiev. Acesta l-ar fi auzit pe președinte întrebând despre mersul anchetelor. După convorbire, Sondland a fost întrebat ce crede Trump despre Ucraina? Replica ambasadorului SUA la UE este simbolică: „Președintelui îi pasă mai mult de anchetele care-l privesc pe Biden și pentru care Giuliani face presiuni”.
Dar și mai explozivă rămâne audierea ambasadorului SUA la UE, Gordon Sondland. Acesta din urmă a declarat că întregul mecanism din care a făcut parte a fost la „îndrumarea expresă” a președintelui SUA și al cărui intermediar era Rudy Giuliani. Așadar, „a existat un quid-pro-quo?”, prin care era condiționată o eventuală vizită la Casa Albă a noului președinte al Ucrainei? „Răspunsul este da”, a spus ambasadorul Sondland. Acesta este contextul în care avocatul personal al președintelui a cerut Ucrainei să facă o declarație publică prin care anunța anchetarea alegerilor din 2016, a serverului Partidului Democrat (DNC) și a Burismei. „Domnul Giuliani exprima dorințele președintelui SUA și știam că investigațiile erau importante pentru președinte.” La fel de importantă este revelația („everyone was in the loop”) faptului că demersul lui Giuliani, Sondland și Volker era cunoscut la nivelul nucleului dur al administrației, al cercului de apropiați ai președintelui – în special Mick Mulvaney (șeful administrației prezidențiale) și Mike Pompeo (Secretarul de Stat al SUA). Acesta din urmă a primit un e-mail la 19 iulie: „Am vorbit cu Zelensky chiar acum. Este gata să primească telefonul de la POTUS (președintele SUA). Îl va asigura că intenționează să conducă o anchetă transparentă și că nu va lăsa nicio piatră neîntoarsă”. Poate acesta este și motivul pentru care de luni bune circulă zvonul unui exit al lui Pompeo și al unei eventuale candidaturi pentru Senat.
Și depoziția fostului director al Casei Albe pentru spațiul ex-sovietic, Fiona Hill, se referă la procesul de privatizare al politicii externe. Concluzia sa, observând și reacția șefului său direct, John Bolton (care-i avertizase din vreme că Giuliani este o „grenadă de mână” care va sfârși prin a-i arunca pe toți în aer), a fost aceea că ambasadorul SUA la UE „avea o misiune de politică internă în timp ce eu eram implicată în politica externă de securitate națională. (…) Ce încercam să facem era să stăm cât mai departe de politica internă sau personală”. Iar cele două tocmai deveniseră antinomice.
Fake-news-ul despre Ucraina
Mai există un episod relevant pentru tendința de privatizare a intereselor de politică externă: faptul că președintele SUA acreditează pentru consum electoral o narațiune respinsă la unison de comunitatea americană de informații. În fond, Ucrainagate arată faptul că Donald Trump nu s-a împăcat niciodată cu ideea atacului rusesc asupra democrației americane. Dimpotrivă, el, alături de Giuliani și de o mulțime de republicani, pare să creadă că sursa atacului se află de fapt în Ucraina. Iată de ce depoziția Fionei Hill, cea care până în vară a fost cel mai important consilier pe problemele spațiului post-sovietic al Casei Albe, rămâne o referință esențială. În fond aceasta, o profesionistă fără partizanat, care a lucrat deopotrivă pentru administrații republicane și democrate, a ținut să-i avertizeze pe cei care propagă astfel de „ficțiuni” că nu fac decât să avanseze interesele subversive ale Rusiei: „Unii dintre voi nu par să creadă că Rusia și serviciile sale de securitate au desfășurat o campanie împotriva țării noastre - și că poate, într-un fel, din anumite motive, Ucraina a făcut-o. Aceasta este o narațiune fictivă care a fost perpetuată și amplificată chiar de serviciile de securitate ruse. Rusia a fost puterea străină care a atacat sistematic instituțiile noastre democratice în 2016. Este o concluzie dincolo de orice dispută. (…) Refuz să fac parte dintr-un efort menit să legitimeze o narațiune alternativă conform căruia guvernul ucrainean este un adversar al SUA și că Ucraina - nu Rusia - ne-a atacat în 2016”. Ucrainagate arată distanța imensă care a apărut pe de o parte între Donald Trump, „băieții deștepți” din jurul său pregătiți să sacrifice orice și pe oricine doar pentru a-i avansa interesele personale, și, pe de alta, administrația profundă (experții de la National Security Council, comunitatea de informații, corpul diplomatic de carieră), pentru care interesele publice ale politicii externe americane nu echivalează cu agenda electorală a președintelui. Iată ecosistemul care în timp a condus la exodul „adulților” precum Jim Mattis, H.R. McMaster, Wess Mitchell, John Bolton și la colonizarea administrației cu intermediari precum Rudy Giuliani. Nu este un preambul prea optimist pentru un eventual al doilea mandat. //
