De același autor
Anul 2019 a început sub auspiciile rezistenței anti-Trump. Comentariul publicat de Mitt Romney în primele zile ale anului în Washington Post, cu puțin înainte de depunerea jurământului de senator al statului Utah, are tușe profund critice la adresa președintelui Statelor Unite. Articolul este sugestiv pentru un set de atitudini și valori în răspăr cu tranzacționalismul, impredictibilitatea, logica de sumă zero a președintelui Donald Trump. În același timp, multe dintre accente sunt similare cu cele voalat exprimate de Nikki Haley sau cu cele brutal enunțate în scrisoarea de demisie a lui Jim Mattis. De altfel, momentul ales nu este unul accidental, întreaga coregrafie fiind parcă special menită să fixeze în conștiința publică și a partidului dramatismul ieșirii din scenă a șefului Pentagonului. O parte dintre observatori au văzut în mesajul senatorului un manifest politic menit să mobilizeze rezistența din interiorul Partidului Republican, alții ca un demers de asumare simbolică a moștenirii și a rolului jucat până anul trecut de John McCain. Din această perspectivă, 2019 ar putea fi anul recensământului „conservatorilor internaționaliști“ (aripă asociată fostului senator), un moment al adevărului pentru influența și viitorul lor în GOP. „Cuvintele și acțiunile lui Trump au produs consternare în jurul lumii“, spune fostul candidat republican la prezidențialele din 2012. El vorbește despre o criză de încredere în cuvântul și angajamentele Statelor Unite și chiar mai mult de atât, de o criză a rolului său internațional într-un moment în care „lumea are nevoie de leadershipul Americii și este în interesul său să îl ofere“. Alternativa este aceea a unei lumi în care regimurile autoritare dau tonul și fac legea după chipul și asemănarea lor. În consecință, Romney pledează pentru un tip de atitudine care respinge „tribalismul“, „exploatarea fricii și a resentimentelor“ și care apără instituții esențiale precum libertatea presei, statul de drept sau biserica. Totodată, Romney constata că într-un moment în care o parte dintre aliații din Europa se confruntă cu „rebeliuni politice“, iar alții își „regândesc angajamentul față de democrație“, America are nevoie de o „Europă puternică și unificată, nu de o uniune care se dezintegrează“.
Această ultimă tendință are toate șansele să prolifereze, în special pe fondul unei Case Albe blocate în secvența impulsurilor prezidențiale. Un refren prinde contur la nivelul administrației, contextual amplificat de „conservatorii realiști“, precum John Bolton sau Mike Pompeo. Acela că „instituțiile internaționale au uzurpat drepturile națiunilor suverane“, spune Kiron Skinner, directorul de planificare politică al Departamentului de Stat. „Iar când instituțiile eșuează în a susține interesele suverane ale membrilor“, aceștia din urmă au trei opțiuni: reforma, exitul sau eliminarea lor. Cam acesta este filtrul optic pe care îl aplică America first în interacțiunea cu organismele internaționale, fie că vorbim de ONU, ICC sau UE. Punctul de plecare este suspiciunea plenară a președintelui Trump față de globalism - arhitectura de instituții, tratate și chiar alianțe, multe dintre ele fiind văzute drept mult prea constrângătoare pentru spațiul de manevră al Americii. În septembrie anul trecut, la ONU el înfiera „guvernanța globală“ drept o amenințare pentru suveranitatea Americii. Ulterior, în decembrie, la Bruxelles, Mike Pompeo (într-un discurs sugestiv intitulat Restaurarea rolului statului-națiune în ordinea internațională) lovea în multe dintre tabuurile Europei instituționalizate: „multilateralismul a ajuns să fie văzut adesea ca un scop în sine. Cu cât semnăm mai multe tratate, cu atât suntem, chipurile, mai protejați. Cu cât avem mai mulți birocrați, cu atât performanța devine mai bună“. Poate cel mai important aspect ține de interpretarea Brexit-ului ca un moment al adevărului, de introspecție pentru întreaga Uniune Europeană – „sunt interesele țărilor și ale cetățenilor plasate înaintea acelora ale birocraților de la Bruxelles“? O percepție tinde să se articuleze tot mai limpede la Washington - ideea de „mai multă Europă“ este implicit respinsă în favoarea Europei națiunilor. Or, în cazul Uniunii Europene, o astfel de interpretare programatică anunță preludiul unor ciocniri sigure cu nucleul dur din Vechea Europă, precum Franța și Germania. În același timp, va impulsiona curentele suveraniste care iau amploare cu predilecție în Noua Europă. În mod particular, forțele politice de la Budapesta și București vor folosi mesajul ca un fel de recunoaștere, de legitimare a demersurilor lor iliberale (mutilarea statului de drept și a mecanismelor de checks & balances) în bătălia cu Bruxellesul. Falia dintre Europe nu are cum să nu se adâncească și chiar să genereze consecințe disruptive pentru relația transatlantică.
La sfârșitul primului an al lui Trump la Casa Albă, verdictul lui Steve Bannon a fost necruțător: „vechea ordine din sfera securității naționale ieșise victorioasă. (...) Mlaștina câștigase“. Cu totul altfel stau lucrurile astăzi, când avem o altă balanță de putere internă și s-ar putea să vedem cu adevărat ce înseamnă în practică America First și un Donald Trump eliberat din corsetul establishmentului. Cu atât mai mult, cu cât s-a înconjurat de loialiști, iar influența libertarienilor de tip Rand Paul (opus intervenționismului, apropiat Moscovei și critic al alianțelor postbelice) este în creștere. //
