De același autor
Recenta dezbatere privind intentia Statelor Unite de desfasurare a unui scut antiracheta în state din Europa Centrala (Cehia si Polonia având o dispunere strategica ideala) a reactivat o preocupare mai veche a europenilor, legata de dezvoltarea unui sistem de aparare antiracheta care sa protejeze întreg teritoriul Europei. Propunerea de articulare a unui astfel de scut balistic în Europa Centrala a fost avansata de catre Statele Unite, pe fondul dezvoltarii accelerate a programului balistic iranian, dar si ca raspuns la temerile comunitatii internationale manifestate fata de intentia, public asumata a Teheranului, de achizitionare a unei capabilitati nucleare. Practic, acest context international, cu o geometrie variabila profund instabila si potential exploziva (determinat de intentia unui regim plasat în afara societatii si a legii internationale de a dezvolta o capacitate balistica avand potentialul tehnologic de lovire a Europei, inclusiv cu incarcaturi nucleare), face ca aceasta dezbatere sa fie extrem de relevanta astazi pentru Europa si pentru comunitatea euro-atlantica.
O securitate indivizibila
Desi proiectul american înseamna un plus de securitate pentru Europa, totusi el acopera doar o parte din spatiul aerian al statelor membre NATO, fiind tehnologic incapabil sa securizeze flancul sudic al NATO - România, Bulgaria, Turcia si Grecia. Iar aceasta realitate este inacceptabila, pentru ca în sine reprezinta o încalcare flagranta a principiului fondator al NATO: indivizibilitatea securitatii tuturor membrilor Aliantei. Foarte direct spus, proiectul american din Europa Centrala trebuie gândit din perspectiva integrarii si armonizarii sale într-un sistem de aparare antiracheta extins, capabil de a securiza teritorial întreg spatiul NATO (ceea ce ne intereseaza este partea europeana a NATO, aceasta fiind direct vizata de capacitatea balistica iraniana). O perspectiva care sa exprime logica indivizibilitatii spatiului euro-atlantic de securitate este imperativa. Acest tip de rationament îl putem identifica în luarile de pozitie ale unor înalti oficiali cu rol decisiv în configurarea proiectiilor euro-atlantice. Spre exemplu, un înalt oficial din Departamentul de Stat al SUA, Daniel Fried, declara la 28 martie 2007 ca "în NATO trebuie sa existe un singur nivel de securitate si nu este drept ca unele state sa fie vulnerabile, în timp ce altele sunt acoperite... Nu trebuie sa existe aliati de ordinul A si aliati de ordinul B. Si, la drept vorbind, o realitate în care Statele Unite sunt protejate împotriva unui atac cu rachete balistice, dar aliatii europeni sunt complet vulnerabili înseamna un deserviciu pentru Satele Unite". Accentul trebuie sa cada pe structurarea unui scut antiracheta care sa exprime si sa internalizeze o logica a complementaritatii, a armonizarii si a indivizibilitatii securitatii euro-atlantice. Un punct de vedere similar a fost articulat si de catre secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, care, la 3 septembrie 2007, considera ca una dintre consecintele practice imediate ale principiului indivizibilitatii securitatii aliatilor este aceea ca initiativele individuale sau cele concertate, asumate de anumiti aliati, trebuie sa fie dezvoltate în complementaritate cu proiectiile generice, de securitate si aparare colectiva ale întregii Aliante: "În Alianta noastra, securitatea este indivizibila. De aceea, când vorbim de un sistem de aparare antiracheta, pur si simplu nu pot exista o liga A si o liga B în interiorul NATO". Mesajul central este unul care proiecteaza o logica a indivizibilitatii securitatii transatlantice si care de fapt nuanteaza una dintre premisele fondatoare ale NATO: daca Europa este vulnerabila, atunci si Statele Unite sunt vulnerabile. Practic, nu ne putem imagina o decuplare a securitatii Europei de aceea a Statelor Unite. Daca transferam aceasta logica în dezbaterea legata de desfasurarea unui scut antiracheta, vom ajunge la concluzia ca demersul Statelor Unite si care vizeaza securizarea Europei în raport cu o potentiala capacitate balistica iraniana cu raza lunga de actiune trebuie sa fie gândit în complementaritate cu un sistem defensiv mai larg al NATO, capabil sa securizeze inclusiv flancul sudic al Aliantei. Adica exact acele state vulnerabile si descoperite în fata rachetelor iraniene cu raza scurta si medie de actiune.
Pe fond însa, exercitiul de reflectie al elitelor euro-atlantice cu rol în coagularea unui consens privind un potential sistem european de aparare antiracheta trebuie sa porneasca de la urmatoarea întrebare: ce optiuni avem la dispozitie, daca ofensiva diplomatica a comunitatii internationale de a convinge Iranul sa renunte la programul sau nuclear militar va esua? În acel moment Europa se poate confrunta cu o amenintare fara precedent. Un Iran nuclearizat, dotat cu o capacitate de proiectie balistica avand potential de lovire inclusiv a unor tinte din Europa, poate consolida semnificativ capitalul de santaj pe care regimul de la Teheran îl poate exercita in proximitatea sa regionala si chiar la adresa unor state europene. Mai mult, din perspectiva regionala, un Iran nuclearizat ar putea declansa amorsarea unui efect de domino, de dispersie a proliferarii nucleare în zona Orientului Mijlociu. Cum vor raspunde statele majoritar sunnite în fata unei amenintari nucleare siite? Un Iran dotat cu arme nucleare si cu o capacitate directa de lovire a Europei va fi un stat cu interese orientate predilect spre conservarea statu-quo-ului regional? Sau, dimpotriva, direct interesat de o reajustare, de o restructurare (inclusiv teritoriala) a Orientului Mijlociu, de o maniera care sa ii maximizeze potentialul de hegemonie regionala? În acel moment, Europa se poate confrunta cu o vecinatate nuclearizata profund instabila, scenariul extrem fiind o "balcanizare" structurala (pe modelul fostei Iugoslavii) a Orientului Mijlociu si o amplificare fara precedent a spiralei de insecuritate intraregionale.
Un sistem de descurajare pro-activa
În aceasta perspectiva sumbra, dezvoltarea unui scut antiracheta capabil sa securizeze teritorial întreaga Europa devine un imperativ categoric. În opinia lui Michael Rühle, responsabil cu planificarea politica la nivelul NATO, un astfel de sistem antibalistic "va reprezenta ultima linie de aparare în cazul unui esec al eforturilor de nonproliferare". Este important de accentuat necesitatea de a articula un astfel de sistem defensiv, înainte ca iranienii sa îsi operationalizeze capacitatea de lovire a Europei, însa nu doar ca mecanism de salvgardare a securitatii cetatenilor Europei. Dincolo de acest obiectiv primar, dezvoltarea pro-activa (anticipata) a unui sistem defensiv antiracheta ii poate convinge pe iranieni sa renunte la programul balistic prin faptul ca i se anuleaza avantajul si rationalitatea strategica, dar si potentialul de santaj la adresa statelor europene. Un scut antiracheta dezvoltat pro-activ reprezinta, în ansamblul sau, un mijloc clasic de descurajare, dar si o piesa esentiala în efortul diplomatic international centrat pe moderarea ambitiilor nucleare ale Iranului. Dezvoltarea unui astfel de sistem defensiv implica o modificare de paradigma, în masura în care accentul mecanismului de descurajare se axeaza pe un profil pro-activ, si mai putin pe o postura reactiva. Finalmente, virtutea ultima a unui astfel de sistem defensiv poate fi aceea a evitarii unor lovituri preventive la adresa Iranului. Important de accentuat si de evaluat în toata aceasta dezbatere ramâne însa si pozitia Rusiei. Ultimele desfasurari indica faptul ca Rusia începe sa fie perceputa nu ca parte a problemei, ci, dimpotriva, ca o solutie constructiva. La 5 octombrie 2007, Daniel Fried (asistent al secretarului de stat pentru Afaceri Europene) pleda pentru un format gândit sa anuleze o serie dintre temerile formulate de Rusia fata de desfasurarea scutului antiracheta în imediata sa proximitate: "Raspunsul nostru este acela de a redefini problema astfel încât noi, rusii, si poate NATO sa lucram împreuna sa producem un sistem comun sau o retea comuna de sisteme, ceea ce va fi in avantajul tuturor… Daca ei sunt parte a sistemului, vor fi mult mai încrezatori ca acesta nu este directionat împotriva lor". Mai mult, la 12 octombrie 2007, un oficial al Departamentului de Stat a prezentat presei, în plina vizita a secretarului Rice la Moscova, o propunere ce ar putea modifica substantial rolul Rusiei în aceasta dezbatere: "Propunerea facuta vizeaza o arhitectura regionala comuna de aparare antiracheta care sa includa si Rusia... rolul sau fiind nu doar apararea Statelor Unite si a Rusiei, dar si a aliatilor NATO împotriva amenintarii balistice".
