Evaluările Pentagonului despre China expun o fotografie tot mai îngrijorătoare. Documentele programatice americane portretizează China drept puterea care are voința și tot mai mult capacitatea de a transforma sistemul internațional într-un mod care afectează grav pacea și stabilitatea internațională, precum și interesele de securitate ale SUA în Indo-Pacific. Investițiile făcute în dezvoltarea arsenalului de arme nucleare sunt tot mai semnificative. Beijingul are un inventar de 500 de  arme nucleare, iar estimările vorbesc de depășirea pragului de 1000 până la finalul deceniului. Un alt element de noutate ține de faptul că, pe fondul încetinirii creșterii economice, s-au redus masiv fondurile pentru marile proiecte de infrastructură cuprinse de obicei sub umbrela „OBOR- One Belt, One Road”. În acest context, a crescut rolul pe care armata chineză și-l asumă ca instrument de politică externă. „Liderii chinezi au transformat Armata de Eliberare Populară într-un instrument de coerciție aflat în slujba obiectivelor lor revizioniste”, concluzionează oficialii Pentagonului. Presiunea exercitată de aceasta este tot mai vizibilă în Marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est, în strâmtoarea Taiwan sau pe  frontiera cu India.

Observatorii vorbesc despre o schimbare de paradigmă, pentru că până în urmă cu câțiva ani armata ocupa un rol de background, marginal, prioritatea fiind instrumentele economice și diplomatice. Schimbarea rolului său poate avea legătură și cu dorința liderului de la Beijing de a avea o armată optimizată operațional pentru anexarea Taiwanului și pregătită sistematic pentru purtarea unui război regional la  nivelul anului 2027. În această perspectivă, la nivelul Statelor Unite vedem câteva schimbări majore.

În primul rând asistăm la o regândire profundă a distribuției forțelor americane din Pacific. Acestea vor avea acces la patru baze suplimentare în Filipine, dintre care una aflată pe țărmul Marii Chinei de Sud – un spațiu revendicat în proporție covârșitoare de către Beijing, în pofida oricăror convenții și reglementari internaționale. Totodată, vorbim de pregătiri avansate pentru operaționalizarea în 2025 a celei mai letale unități a Pușcașilor Marini (a doua unitate de acest tip existentă la nivelul ecosistemului IndoPacific). Aceasta face parte dintr-un program-pilot de revizuire a conceptelor operaționale menite să aibă o aplicabilitate imediată în contextul unei invazii chineze asupra Taiwanului. Astfel, se intenționează poziționarea acestor forțe în insulele arhipelagului nipon, inclusiv în Okinawa. Misiunea de fond este aceea de a funcționa ca elemente avansate de descurajare în primul lanț de insule din imediata apropiere a Chinei.

Transformarea Japoniei

Pe lista marilor schimbări trebuie să adăugăm și rolul proeminent pe care îl capătă aliați precum Japonia și Australia. În ultimii doi ani și-au transformat profund politicile de securitate și apărare, în mare măsură pe fondul războiului din Ucraina. De exemplu, Japonia investește pentru prima dată în capacități ofensive de lovire a teritoriului chinez. În decembrie 2023, Washingtonul tocmai a aprobat vânzarea de 400 de rachete de croazieră Tomahawk. Până astăzi, astfel de capabilități erau tabu pentru o țară obligată după 1945 la o postură militară minimalistă și defensivă. Descurajarea războiului și apărarea sunt de negândit într-un context în care arsenalele anti-acces și interdicție regională, deopotrivă chineze și nord-coreene, își extind raza de acțiune. Măsura este doar un simptom dintr-o regândire extinsă a rolului postbelic consacrat Japoniei. Poate cel mai curajos semnal este acela al dublării PIB-ului destinat apărării (de la 1% la 2%). Practic, până în 2027, Japonia urmează să investească în fiecare an câte 100 de miliarde de dolari în noi capabilități, ceea ce va plasa țara pe locul trei la nivel global după Statele Unite și China. „Japonia reacționează la propriul ecosistem regional dominat de două amenințări: nu doar China, ci și Coreea de Nord. Pe acest fond, Japonia a devenit o națiune normală. Mai mult, prin suplimentarea dramatică a bugetului apărării, Japonia a devenit cel mai important aliat al Americii. Marea Britanie o să fie mereu un mare prieten pe fondul similitudinilor istorice și lingvistice, dar din perspectiva raporturilor globale de putere, Japonia este cel mai important aliat al Statelor Unite”, consideră Robert Kaplan.

Potențialul Australiei

Un rol deosebit de important este și cel al Australiei, dar care prin poziția geografică va juca un rol mai degrabă de ranforsare, un ecosistem de susținere a aliaților aflați în prima linie. Totuși, este greu de imaginat o Australie care să trimită trupe în eventualitatea unei invazii a Taiwanului. Mult mai realist de contemplat este un rol similar celui avut în cel deAl Doilea Război Mondial: „o bază terestră masivă din care SUA și aliații să poată opera în siguranță. Acesta este locul în care a avea linii de producție și lanțuri de aprovizionare reziliențe poate avea un rol decisiv. Nu ne putem permite să ne bazăm pe rezervele de combustibil offshore. Rolul principal ar fi acela de a oferi SUA și aliaților o bază terestră sigură din care să opereze, să-și mențină forțele, să-și repare daunele suferite în luptă sau unde să producă muniții”, spune Malcolm Davis un reputat expert australian. Pe termen mai lung însă, marea provocare rămâne dezvoltarea la nivelul Vestului a unui arsenal comun de apărare a democrației:  un ecosistem integrat pentru producția de muniție și chiar sincronizarea industriilor de apărare. Este una dintre lecțiile fundamentale ale războiului din Ucraina și care s-ar putea să fie decisivă pentru descurajarea Chinei.

Spre un nou consens economic?

Dincolo de regândirea sistemului regional de descurajare din Asia, Washingtonul traversează propria schimbare de paradigmă. Cu predilecție pe frontul intern. Aceasta se reflectă în proiecte legislative cheie pentru administrația președintelui Joe Biden (deși ecouri și accente diferite s-au văzut și în cea precedentă), precum aceea privind investițiile guvernamentale în infrastructură, în cipuri sau măsurile privind reducerea inflației. Deși multe dintre măsuri rămân controversate, criticate în special de partea republicană, acestea expun o încercare de reinventare a raportului dintre stat și piață cu efect imediat pentru sfera de securitate națională. Recent, Jennifer Harris vorbea în Financial Times despre necesitatea asumării responsabilității guvernamentale în direcția modelării piețelor și canalizării lor spre un set de obiective care nu ar putea fi îndeplinite adecvat dacă ar fi lăsate mecanismelor de piață liberă. Modelul este oferit de investițiile publice din deceniile de după cel de Al Doilea Război Mondial, care ar fi asigurat fundamentele ascensiunii SUA, dar care ar fi fost abandonat pe parcurs. Este și ideea fundamentală care se află la baza eseului publicat de către Jake Sullivan (consilierul pe probleme de securitate națională al lui Joe Biden) în revista Foreign Affairs și intitulat sugestiv „Sursele puterii americane”. Acesta pledează pentru revenirea la modelul consacrat în perioada postbelică, bazat pe investiții publice curajoase în cercetare și mai ales în tehnologiile și sectoarele strategice decisive pentru supremația viitorului – minerale rare, cipuri, inteligență artificială. În viziunea sa, aceasta este rețeta asigurării competitivității americane și a Vestului. Observatorii vorbesc despre o tranziție de la un capitalism în care piața liberă era dominantă spre un sistem al „capitalismului strategic”, care presupune îmbrățișarea unui intervenționism economic unde prioritatea devine cea a consolidării și apărării sectoarelor strategice.