De același autor
Esențial în coregrafia tactică, de moment, a crizei nord-coreene, Beijingul rămâne un prădător din umbră, practicantul unui revizionism de catifea, care avansează în pași mărunți, departe de lumina reflectorului, acționând în zona tulbure dintre pace și război, sub pragul unei agresiuni tradiționale. În timp, efectul asupra normelor și regulilor sistemului internațional poate să fie unul de knock-out.
Pentru mulți dintre comentatorii din Tokyo, parcursul, intențiile și ambițiile regionale ale Beijingului sunt un fel de déjà-vu, desprinse parcă din manualul marilor erori istorice făcute de Japonia în perioada interbelică. „China a devenit mai puternică și ceea ce vrea nu diferă de Japonia în anii ’30 - transformarea statu-quo-ului. Acesta este văzut ca fiind nedrept și trebuie schimbat inclusiv cu forța. Japonia și China fac greșeli similare, încercând să schimbe statu-quo-ul cu forța și contestând hegemonia americană din Vestul Pacificului“, ne spune Kuni Miyake de la Institutul Canon de Studii Globale.
De câțiva ani, Mările Chinei de Sud și de Est se află în epicentrul unui amplu proiect de reamenajare care pregătește terenul pentru activarea unei suveranități de facto asupra unui spațiu considerat la Beijing ca fiind „străinătatea sa apropiată“. Instrumentele folosite sunt foarte diverse, un mix de putere hard și blândă. Din această ultimă categorie fac parte inițiative creative propuse de chinezi, precum Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB) sau „noul drum al mătăsii“, și care, în ultimă instanță, pe termen lung, recompun ecuația influenței în regiune. Prin anularea TPP-ului, considerată de Steve Bannon drept una dintre cele mai importante realizări ale Administrației Trump (probabil din perspectiva deconstrucției influenței americane), lucrurile devin infinit mai simple pentru Beijing. Sub această mască blândă, de atractivitate economică, se dezvăluie conturul tangibil al proiectelor de hardpower. Să amintim activarea în noiembrie 2013 a Zonei de Identificare și Apărare Aeriană (ADIZ) din Marea Chinei de Est, inclusiv deasupra insulelor Senkaku (sub jurisdicție niponă, dar revendicate de Beijing), prin care aeronavele civile erau obligate să notifice în prealabil autoritățile chineze. Din noiembrie 2014, ambarcațiunile chineze sunt prezente în zona contiguă a insulelor Senkaku la fiecare două zile și forțează apele teritoriale japoneze cam de trei ori pe lună. Să nu uităm și de efervescența metamorfozării formațiunilor de recifuri din Marea Chinei de Sud în veritabile insule artificiale menite să marcheze „teritoriul“ revendicat de Beijing. Mai mult, acestea devin scena ideală pentru inserția graduală de sisteme avansate anti-acces și de interdicție regională (A2/AD), “ceea ce reprezintă o problemă pentru statele din prima linie și mai ales pentru țările care folosesc Marea Chinei de Sud pentru transport” spune profesorul Seiichiro Takagi. Pare o chestiune de timp până când arhitectura anti-acces de pe noile insule va fi folosită pentru impunerea unei ADIZ în Marea Chinei de Sud. „Dacă militarizarea insulelor continuă, nu dimensiunea economică primează. Problema este dacă liniile de tranzit, care sunt un bun internațional comun, pot fi subminate sau deturnate de voința politică a unei anumite forțe, a unei anumite entități“, avertizează Miyake.
În tot acest peisaj disruptiv, alianța cu SUA rămâne pentru Japonia cea mai importantă poliță de asigurare împotriva unei Chine revizioniste. Așa înțelegem și efortul deosebit al premierului Shinzo Abe de cultivare a unor relații personale cu noul președinte al Statelor Unite. De altfel, Abe a fost primul lider major care a vizitat Trump Tower în primele zile după câștigarea alegerilor. Ulterior, după inaugurare, premierul japonez a fost și primul lider important primit de Donald Trump la reședința sa de la Mar-a-Lago. Pentru Abe miza era aceea de a corecta percepția prezidențială că Japonia este un „pasager clandestin“, un blatist care trăiește confortabil la adăpostul garanțiilor de securitate americane. La Tokyo, teama cea mare rămâne aceea că America își pierde din nou încrederea în sine, devenind tot mai introvertită și mai centrată pe sfera internă. Pentru aliații care mizează pe prezența americană, perioadele cele mai tulburi sunt cele în care Washingtonul își pierde încrederea în sine și se izolează. America interbelică este un astfel de exemplu și știm ce a urmat. „SUA au început să-și piardă din nou încrederea de sine. Este cea mai periculoasă etapă din istoria SUA. Se întâmplă la fiecare câteva decenii. Iar vina este mereu a celuilalt: musulmanii, chinezii, imigranții, Wall Street-ul. De asta, domnul Abe împinge companiile japoneze să investească în SUA, făcând economia ei să devină mai puternică și fiind în același timp și o modalitate de a-și recâștiga încrederea în sine“, spune Miyake. Uităm adesea că numitorul comun între Europa și Extremul Orient este rolul stabilizator pe care America îl exercită în regiune: „fără NATO, voi, europenii, sunteți în pielea goală. Iar noi, fără americani, am fi singuri“.
Mesajul de fond dinspre Japonia este despre responsabilitatea aliaților, a statelor care gândesc la fel, împărtășesc valorile democrației liberale și înțeleg urgența momentului: apărarea statu-quo-ului în fața gherilei difuze practicate de China, Rusia sau Iran. Ordinea liberală postbelică nu este doar o cauză americană, ci una care îi privește pe toți occidentalii.
PS: Textul este parte dintr-o serie mai largă de articole dezvoltate în cadrul unui stagiu de documentare în Japonia.
