De același autor
Se spune că Putin „este un organizator de evenimente fără rival“ (Konstantin von Eggert). În această cheie ar trebui văzut și discursul despre starea națiunii ținut de Vladimir Putin săptămâna trecută, pe ultima sută a maratonului electoral. În cele din urmă, simbolistica sa se subsumează prezidențialelor din 18 martie, este un spectacol predilect intern. Discursul despre starea federației este, așadar, ocazia ideală pentru a-și consolida capitalul de legitimitate și autoritate. Multe dintre elementele utilizate se înscriu cu ușurință în registrul cetății asediate, în modelul Rusiei fortăreață, al narațiunii „inamicii externi ne înconjoară, trebuie să apărăm patria“. Se ranforsează o serie de constante ale psihicului rusesc menite să mobilizeze electoratul în jurul liderului salvator. O bună parte a discursului, desprinsă parcă din negura Războiului Rece și spre care s-a îndreptat atenția internațională, s-a concentrat pe linia deja tradițională a amenințării scutului antirachetă, inclusiv pe desfășurarea elemenelor sale în apropiere de granițele Rusiei (cu precădere România și Polonia). Este și contextul care i-a permis lui Putin să-și arate noile arme nucleare, un arsenal „vândut“ drept invincibil, încercând să proiecteze narațiunea Rusiei ca mare putere tehnologică. Printre altele, o rachetă de croazieră cu propulsie nucleară, un dispozitiv ICBM hipersonic, o dronă subacvatică nucleară cu rază lungă de acțiune, noi sisteme de lasere. Verdictul experților este însă împărțit. Este pusă sub semnul întrebării capacitatea Rusiei de a produce astfel de arme pe scară largă, dincolo de faza de prototip. Altii contestă premisa întregului spectacol al lui Putin cum că ar fi nevoie de noi sisteme pentru a răspunde platformelor anti-rachetă existente (și care pot fi foarte ușor saturate de o superputere nucleară).
Mulți observatori au interpretat discursul lui Putin ca pe un răspuns la revizuirea posturii nucleare a Statelor Unite anunțată de Administrația Trump în urmă cu câteva săptămâni. De fapt, Rusia este motivul principal al schimbării de direcție față de 2010, când Obama anunța la Praga visul unei lumi lipsite de arme nucleare. Noutatea constă în faptul că Pentagonul a anunțat intenția nu doar de a moderniza, dar și de a-și diversifica portofoliul nuclear prin intermediul unor rachete balistice desfășurate pe submarine și rachete de croazieră lansate de pe mare. Măsura răspunde realităților europene, vrea să întărească umbrela de „descurajare extinsă“ oferită aliaților și este generată preponderent de accentul pe care Rusia îl pune pe armele sale nonstrategice în scenariile convenționale. În optica decidenților de la Casa Albă, noile sisteme sunt destinate „să ridice pragul utilizării armelor nucleare“ și vin pe fondul conștientizării „faptului că Rusia violează tratatul INF și că a dezvoltat un tip de arme despre care a spus că le va folosi sub constructul escaladării pentru a forța o dezescaladare. Nu vom permite Rusiei să ia populația Europei ostatică“, spunea generalul H.R. McMaster (consilierul pe probleme de securitate al președintelui Donald Trump), recent, pe scena Conferinței de la München. Și secretarul Apărării, generalul Mattis, a avertizat Moscova să nu mizeze pe faptul că ar avea opțiunea contemplării folosirii unei arme nucleare cu randament limitat pentru escaladarea unui conflict convențional, crezând că singura opțiune a americanilor este „predarea sau sinuciderea“. Și nu vorbim despre o percepție articulată doar de actuala administrație, ci amplu dezbătută și în Pentagonul lui Obama. „Folosirea cea mai probabilă a armelor nucleare astăzi nu are forma schimbului nuclear masiv contemplat în timpul Războiului Rece, ci mai degrabă vorbim despre recursul nechibzuit la atacuri mai mici de către Rusia sau Nord Coreea în încercarea de a constrânge un adversar care deține superioritatea convențională să se retragă sau să abandoneze un aliat în timpul unei crize“, declara Ash Carter în septembrie 2016.
Nu în ultimul rând, discursul lui Putin este util pentru că semnalează câteva tendințe globale, o competiție (alta decât cea nucleară), care se desfășoară sub ochii noștri. În mod tradițional, marca puterii americane ține de capacitatea de a-și proiecta puterea mult în afara teritoriului național, la distanțe intercontinentale. „Jucăm în deplasare. Luptăm în periferiile Euroasiei“, spune Stephen Rosen, un profesor specializat în strategie militară. Primele două decenii de după Războiul Rece au arătat supremația tehnologică deținută de Occident și mai ales potențialul de a culege roadele revoluției militare începute la jumătatea anilor ’70. Așa ajungem să vorbim despre operațiuni chirurgicale, de senzori și rețele de luptă inteligente, care pot să-și lovească ținta cu mare precizie. Efectele s-au văzut în Irak (în 1991 și 2003), în Serbia (1999), dar și Libia (2011), în general campanii care au pulverizat adversari și armate convenționale. Sfârșitul epocii unipolare înseamnă și începutul democratizării acestor tehnologii militare, redistribuția lor către noi centre de putere, precum China și Rusia. În retrospectivă, o consecință devine tot mai limpede când privim comportamentul acestora din urmă: pe măsura acumulării lor, ele dezvoltă un sentiment de invincibilitate regională și un apetit pentru contestarea ordinii internaționale. Tendința momentului a explicat-o foarte bine John Chipman (director general al prestigiosului International Institute for Strategic Studies – IISS – din Londra) în timpul unei prezentări la Davos, în urmă cu câteva săptămâni: „În geopolitică, la fel ca și în afaceri, există ceea ce se numește - first mover advantage“. Există un motiv pentru care firme precum Amazon sau Apple dețin supremația pe nișa lor: au reușit să dezvolte primii avantaje competitive prin care își domină concurența. Or, din perspectivă geopolitică, astăzi ne aflăm în stadiul în care „am lăsat aceste avantaje să alunece către puterile anti statu-quo“, spune John Chipman. Este o concluzie adânc înrădăcinată la nivelul reprezentanților militari ai SUA, articulată nu doar de actuala administrație (de McMaster și Mattis, de principalele documente strategice), dar foarte prezentă și în discursul fostei administrații. În noiembrie anul trecut, generalul Dunford (șeful Statului Major Inter-Arme și principalul consilier militar al președintelui) avertiza despre atrofierea și declinul avantajelor competitive pe care le deținea armata SUA în raport cu marii competitori. Rusia și China investesc de ani buni în doctrine și sisteme de armament vădit anti-expediționare, menite să neutralizeze tocmai capacitatea SUA „de a juca în deplasare“, de a-și apăra aliații de pe țărmurile Eurasiei. În mediile de specialiști se vorbește deja despre paritate în sisteme convenționale. Iată realitatea care pregătește terenul pentru competiția cu adevărat importantă (exploatarea militară a big data, a inteligenței artificiale și a roboților), pentru traversarea frontierei viitorului, sugerată inclusiv de Vladimir Putin încă de anul trecut: „Inteligența artificială este viitorul, nu doar pentru Rusia, ci pentru întreaga umanitate..., iar cine devine liderul în această sferă va deveni liderul lumii“.
