De același autor
Cel mai probabil, retragerea a peste 11.000 de militari din Germania (dintre care 5.600 merg spre Italia, Belgia și Marea Britanie, iar 6.400 revin în SUA pentru a fi ulterior redesfășurați parțial în zona Mării Negre, inclusiv în România) face parte dintr-un pachet mai larg pe care Casa Albă a vrut să-l prezinte poporului american cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale. La fel, prezența americană din Afganistan este așteptată să scadă sub pragul de 5.000 de militari până în noiembrie. Cu câteva săptămâni în urmă, Robert Grenell, un apropiat al președintelui, anunța redimensionarea angajamentelor externe: „Donald Trump a fost foarte clar, vrem să aducem trupele din Siria, Afganistan, Irak, din Coreea de Sud, Japonia și Germania”. Un calcul mai degrabă intern.
Pentagonul se afla în plină evaluare a necesităților operaționale ale teatrului european, când a picat directiva prezidențială. În cele din urmă, s-a optat pentru o cale de mijloc, prin care era respectat ordinul președintelui, dar în același timp s-a avut în vedere și nevoia de a alinia prezența militară din Europa cu strategia de apărare a Pentagonului. Desigur, Casa Albă a preferat să prezinte totul ca o măsură de pedepsire a Berlinului, un rău-platnic din perspectiva angajamentelor asumate la nivelul NATO și un partener de afaceri al Moscovei (gazoductul Nord Stream 2 fiind marele punct de litigiu).
În ansamblul său, momentul forțează o discuție despre regândirea prezenței americane în Europa din perspectiva ancorelor estice de unde vine marea amenințare. După anexarea Crimeii, devenise o constantă să se vorbească despre corectarea dezechilibrului dintre Noua și Vechea Europă, a „păcatului originar din lumea de după Războiul Rece prin care NATO și-a menținut forțele concentrate în Europa de Vest” (în cuvintele lui Wess Mitchell). Mai mult, modelul de descurajare practicat de alianță bazat pe apărarea în adâncime ajunsese tot mai puțin adecvat în fața unei puteri revizioniste, dispusă să conteste statu-quo-ul european. Până astăzi, ne aflam în mare pe coordonatele aceleiași paradigme – avanposturi estice gata să fie (re)alimentate de forțe proiectate din adâncimea Europei. Acum însă se tinde spre un model defensiv care pune mai mult accent pe apărarea și reziliența frontierei (a statelor aflate la marginea spațiului euroatlantic) și pe forțe care au capacitatea să respingă de la început perspectiva unui fait accompli teritorial.
Unul dintre criticii foarte vehemenți ai mișcării a fost generalul în retragere Ben Hodges, fostul comandant al forțelor terestre americane din Europa. Pentru el, cea mai mare problemă este reducerea efectivelor forțelor americane staționate în Europa, prin revenirea a 6.500 de militari în SUA. El remarca faptul că „este un cadou făcut Kremlinului. O reducere cu 30% a capacității SUA în Germania, perturbarea și prejudiciile suplimentare aduse relației cu cel mai important aliat, iar rușii nu au făcut nimic pentru a câștiga acest lucru. (...) sunt la fel de agresivi ca oricând în Marea Neagră, continuă să ocupe Crimeea, ucid ucraineni în fiecare săptămână. Nu au făcut nimic pentru a merita reducerea capacității SUA în Europa”. În același timp, generalul rămâne foarte preocupat de resentimentele create în relația cu Germania, mai ales din perspectiva faptului că securizarea flancului estic este un joc de echipă, presupune solidaritatea și coeziunea politică a întregii alianțe, nu poate fi doar „o afacere” unilaterală americană. Cu alte cuvinte pivotul estic trebuie făcut împreună cu Vechea Europă.
Repoziționarea în SUA a celor 4.500 de militari aparținând celui de-al doilea Regiment de Cavalerie (o brigadă de tip Stryker) se află sub semnul „flexibilității strategice”, în cuvintele șefului Pentagonului. Este o mișcare care va contribui la suplimentarea „forțelor rotaționale din Marea Neagră, în România, în particular”. Deși momentan flexibilitatea strategică pare să încline în favoarea Mării Negre, presiunile bugetare interne (mai ales pe fondul viitoarelor ajustări generate de COVID) sau priorități mai importante (Pentagonul plasând „China pe primul loc”) pot schimba oricând azimutul. Cu alte cuvinte, odată trupele scoase din Europa și redislocate în America, tiparul amplasării lor operaționale devine mai puțin predictibil și mult mai dinamic.
Între timp, deși nu s-a aflat în epicentrul ajustărilor de acum, Polonia rămâne de departe beneficiara repoziționărilor americane de după 2014. Cea mai recentă secvență (agreată de președinții Trump-Duda anul trecut) va adăuga 1.200 de militari, ridicând numărul forțelor americane staționate pe teritoriul polonez la peste 5.000. Iar potrivit celui mai recent acord dintre cele două state, Varșovia urmează să creeze infrastructura necesară pentru a găzdui, printre altele, o brigadă blindată, o brigadă de aviație, comandamentul unei divizii americane, un escadron de drone MQ-9, forțe speciale care pot desfășura operațiuni terestre, maritime și aeriene.
