De același autor
Secretarul Apărării, Jim Mattis, și-a anunțat demisia și ulterior a fost forțat (într-o mișcare punitivă și revanșardă a președintelui) să părăsească Pentagonul de la 1 ianuarie. Undele de șoc, precum și ramificațiile strategice ale divorțului dintre Trump și Mattis ne vor bântui multă vreme de acum înainte.
Decizia de retragere din Siria plutea de multă vreme la Casa Albă. Cel puțin la nivelul președintelui. Donald Trump a vorbit frecvent despre acest lucru în prima jumătate a anului 2018. A fost o temă recurentă în timpul mitingurilor sale electorale, dar și în poziționările sale publice. De exemplu, în conferința de presă din 3 aprilie ținută la Casa Albă alături de președinții celor trei state baltice, Trump declara despre Siria: „Vreau să ieșim. Vreau să aduc trupele acasă. Vreau să încep să reconstruim națiunea noastră“. De remarcat formularea care pare extrasă cu penseta din vocabularul Administrației Obama, cea care și-a motivat permanent predispoziția de dezangajare din Orientul Mijlociu prin nevoia de “nation building at home”. Nuanțe similare au fost folosite chiar pe 20 decembrie, când Donald Trump anunța pe Twitter retragerea din Siria: „Time to come home & rebuild“. Este aici o linie de continuitate asupra căreia trebuie reflectat – spune multe despre cum președinții aleg deseori să joace pentru publicul lor intern și ajung să opereze pe pilot automat în baza acestor convingeri, deși lumea din jurul lor se schimbă. Să ne amintim cât de târziu a reacționat Administrația Obama la ascensiunea ISIS-ului și la războiul civil sirian și asta pentru că premisele operaționale ale administrației și prioritățile erau cu totul altele (multe rămase inerțial din timpul campaniei electorale) – dezangajarea, nation-building-ul intern, rebalansarea spre alte regiuni, departe de problemele Orientului.
Șirul erorilor
Eroarea lui Trump (pe care a făcut-o și Obama în timpul retragerii din Irak, dar și Bush în 2003) este graba de a declara „misiunea încheiată“ și de a anunța calendarul retragerii. Dar este misiunea îndeplinită? Să nu uităm că suntem în fața unui vânzător de iluzii. Cam la fel declara și în cazul Coreei de Nord că nu mai reprezintă o amenințare nucleară. Referințele din campania electorală către generalii Patton și MacArthur spun multe despre modul în care Donald Trump înțelege succesul militar – un sens strict convețional tactic, de eliminare fizică și cucerire teritorială în sensul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu vede dimensiunea societală a războiului, partea de stabilizare, de ancorare politică, economică și socială a progreselor militare tactice. Dimpotrivă, aceasta din urmă este lecția extrasă de cei pe care Trump obișnuia să-i numească „generalii săi“ – „consolidarea câștigurilor militare este parte integrală a conflictului armat“ (spune Conceptul Operațional al Armatei Terestre americane redactat cu câțiva ani în urmă de generalul H.R. McMaster, fostul consilier pe probleme de securitate națională al lui Donald Trump). Este ceea ce face diferența între victoria tactică tranzitorie și succesul politico-strategic de durată. Toți generalii săi sunt rodați de experiența recentă a campaniilor post 9/11 și de eventualele învățăminte. Cu atât mai mult, secretarul Apărării, Jim Mattis, care la un moment dat a fost comandantul întregului teatru operațional din Orient. Dar nu doar militarii vorbesc în acești termeni. Este o memorie instituțională care depășește granițele Pentagonului. Astfel același mesaj îl proiectează și Departamentul de Stat, în special sub Mike Pompeo. Formula cod pe care o utilizează este aceea de „înfrângere militară durabilă“: „obiectivul militar este înfrângerea de durată a ISIS. Și dacă am învățat un lucru de-a lungul anilor, o înfrângere de durată a unui astfel de grup înseamnă că nu poți să-i învingi doar spațiul fizic și apoi să pleci; trebuie să te asiguri că există forțele de securitate locale care să asigure că aceste câștiguri de securitate devin durabile. Deci, înfrângerea durabilă a ISIS înseamnă nu numai înfrângerea sa fizică, dar și să ne asigurăm că antrenăm forțele de securitate locale. Iar asta va lua ceva timp“, spunea în urmă cu două săptămâni Brett McGurk, trimisul special al președintelui pentru Coaliția Globală împotriva ISIS. (Brett McGurk și-a anunțat demisia la o zi distanță de Jim Mattis. Motivația sa, prezentată într-un email intern transmis Departamentului de Stat, este revelatoare: „Decizia recentă a președintelui a venit ca un șoc și reprezintă o anulare completă a politicii care ne-a fost trasată. A creat confuzie pentru partenerii de coaliție și i-a uimit pe partenerii de luptă“. Acum Donald Trump spune că nici nu îl cunoaște, că a fost numit de Obama, deși de mai bine de doi ani (sub Tillerson și Pompeo) apără și reprezintă politicile Administrației Trump în briefinguri interminabile cu jurnaliștii, la firul ierbii în Irak și Siria, alături de forțele care luptă împotriva Statului Islamic și în managementul coaliției internaționale anti-ISIS, a cărei contribuție financiară în stablizarea post conflict și în gestiunea crizei umanitare a fost și rămâne crucială).
Ar fi o eroare să credem că McGurk vorbește în nume propriu când explică politicile publice ale administrației. Se poate vedea cu ușurință că aceleași coordonate sunt articulate de toți cei care erau implicați în implementarea lor. Același mesaj a fost transmis și de către ambasadorul James Jeffrey, reprezentantul special al secretarului de stat pentru Siria: „Misiunea dată de președinte este înfrângerea durabilă, iar înfrângerea durabilă nu înseamnă doar zdrobirea ultimelor unități militare convenționale ale ISIS care controlau terenul, ci să ne asigurăm că ISIS nu revine și că celulele adormite nu se reconstituie într-o mișcare insurgentă“. Rolul unor forțe de securitate locale care să controleze terenul eliberat devine, așadar, esențial (și din această perspectivă inclusiv rolul contingentului american în antrenarea și pregătirea acestora). Vorbim din nou despre o lecție învățată din experiența imediată a dezangajării din Irak, context în care James Jeffrey a fost martor principal, fiind ambasadorul SUA în Irak între 2010 și 2012. Atunci Jeffrey a văzut cum o precursoare ISIS – AQI – „a fost capabilă să se regenereze tocmai pe fondul absenței unei strategii pe termen lung în Siria și Irak care să asigure o înfrângere durabilă“. De fapt, atât Jeffrey, cât și McGurk – în cele din urmă responsabilii administratiei pe dosarele ISIS și Siria – trimit către o strategie cu pârghii multiple (militare, politice, diplomatice și economice) care să facă imposibilă apariția unui vid post-ISIS de tipul celui care a fost determinant inițial în ascensiunea sa.
Sugestiv rămâne și faptul că, în timpul campaniei sale, Donald Trump îmbrățișase din plin această lectură. Era unul dintre argumentele sale favorite împotriva contracandidatei democrate Hillary Clinton. „ISIS s-a întâmplat acum cațiva ani într-un vacuum lăsat din cauza unei judecăți greșite. (...) Fie că ne place sau nu, modul în care au ieșit din Irak și vacuumul pe care l-au lăsat a condus la formarea ISIS“, puncta Donald Trump în a doua dezbatere prezidențială (octombrie 2016). Obama și Clinton „au creat un vacuum prin modul în care au ieșit din Irak (...) modul în care au ieșit a fost un dezastru. (…) ISIS nu s-ar fi format dacă ar fi lăsat niște trupe în urmă, în jur de 10.000 de militari sau un pic peste“, spunea Trump în timpul primei dezbateri prezidențiale (septembrie 2016). Acum, Donald Trump, în răspăr cu sfaturile date de întreg aparatul său de securitate națională, este pe cale să creeze propriul vid... geopolitic.
Ce înseamnă abdicarea Americii în Orient
Sigur, este de înțeles cât de sensibilă a ajuns să fie prezența din Orientul Mijlociu pentru anumite segmente ale societății americane, sleite de 17 ani de conflict în această parte a lumii. Și totuși, modelul de interacțiune al Americii cu regiunea a pendulat permanent între prea mult (peste 100.000 de militari dislocați în operațiuni complexe de contrainsurgență) sau o prezență redusă spre zero. Acum, însă, după cum remarca recent Ilan Goldenberg în Politico, părea să se fi atins o linie de mijloc, o formulă sustenabilă, low-cost, unde grosul operațiunilor era asumat de forțe kurde și arabe, conjunctural complementate tactic de forțe speciale americane, totul funcționând sub umbrela protectivă oferită de US Air Force.
În cele din urmă, ce nation-building faci cu puțin peste 2.000 de militari? Vorbim mai degrabă de un cap de pod american de susținere și reasigurare a forțelor democrate siriene (SDF), care sunt cele care își asumă masa critică a operațiunilor cinetice și a efortului de menținere a teritoriului controlat până nu demult de ISIS. Pe acest fond se suprapune demersul de reconstrucție care nu este nici pe departe exclusiv american, ci aparține comunității internaționale sub umbrela coaliției globale anti-ISIS (și care, la ultima contabilitate, ajunsese la 74 de state). La Summitul NATO de la Bruxelles din vară, campania de fundraising a reușit să adune 300 de milioane de dolari de la membrii coaliției, fonduri care care vor finanța eforturile de reconstrucție și stabilizare până în 2020.
Deși ombilical legată de înfrângerea ISIS, misiunea contingentului american avea valențe suplimentare – o formă de îndiguire și control a stakeholderilor din războiul civil sirian, conferind astfel Washingtonului putere de negociere, spațiu de manevră și un plus de leverage diplomatic. Să ne amintim că mantra care domină discursul strategic la Washington este „reîntorcerea competiției cu marile puteri“, aspect care rămâne foarte relevant și în Orientul Mijlociu. Prezența capului de pod american din Siria avea rolul său în a ține la distanță nu doar forțele regimului Assad, ci și Rusia, Iranul sau Turcia, actori cu o agendă deseori în conflict cu cea a Washingtonului. Nu este deloc un accident nici faptul că unul dintre cei care aplaudă astăzi decizia lui Donald Trump este tocmai Vladimir Putin. Și oare cum poate avea președintele SUA încredere în cuvântul lui Erdoğan că va da lovitura de grație ISIS-ului, când răfuiala acestuia este cu elementele kurde, aliații SUA și cei care până la urmă au contribuit covârșitor la operațiunile împotriva Statului Islamic?
În același timp, o prezență americană limitată era importantă în perspectiva unei regiuni în care Iranul și forțele sale proxy sunt angajate într-o amplă competiție de remodelare a Orientului. Contrabalansarea Teheranului devenise, pe fondul retragerii SUA din JCPOA (mult hulitul acord nuclear parafat de Administrația Obama), un obiectiv central al strategiei americane. Iar rolul contingentului american în dispozitivul regional de contrabalansare a Iranului nu poate fi ignorat. În timp, oficialii administratiei au articulat în detaliu această misiune secundară. De exemplu, consilierul pe probleme de securitate națională John Bolton spunea astfel în septembrie: „Nu vom pleca atâta vreme cât trupe iraniene se află în afara granițelor lor, iar asta include milițiile și elementele proxy iraniene“. La fel și ambasadorul James Jeffrey, trimisul special al Departamentului de Stat pentru Siria: „În timp ce prezența noastră militară are o misiune care este înfrângerea ISIS, ea sprijină indirect, prin efecte secundare și alte obiective. Prin activitățile desfășurate alături de parteneri, contribuie indirect la afectarea activităților maligne ale Iranului“. Eventuala retragere lasă terenul liber și oferă o nouă oportunitate Teheranului și celorlalte puteri de a se înșuruba strategic, de a-și exercita nemijlocit influența și de a crea un Orient Mijlociu după chipul și asemănarea lor.
O scrisoare furtunoasă
Dincolo de Siria și Afganistan, cel mai alarmant aspect al ultimelor zile ține de demisia secretarului Apărării, James Mattis, ultimul supraviețuitor al așa-numitei „axe a adulților“. Plecarea sa are legătură imediată cu răzgândirea intempestivă a președintelui în privința strategiei americane din cele două teatre operaționale, însă fondul dezacordului s-a depus strat cu strat, consolidându-se semnficativ pe parcursul celor doi ani de mandat. Mai mult însă, conflictul mocnit și distanța dintre Mattis și Trump se amplificaseră în ultima jumătate de an.
Moartea senatorului John McCain a fost un moment al adevărului și i-a găsit pe cei doi pe baricade diferite: “tot ce iubesc la America locuiește în acest om” a remarcat Mattis atunci (în cele din urmă o dezaprobare fină a tot ceea ce personalitatea ego-centrică de la Casa Albă reprezenta). Zvonurile legate de plecarea lui Mattis, alimentate contextual chiar de președinte, deveniseră tot mai frecvente. Ramâne sugestiv interviul acordat de Donald Trump postului CBS în octombrie. Întrebat atunci despre șeful Pentagonului, despre locul în echipa sa, Trump a spus despre acesta că „să vă spun drept, cred că Mattis este un fel de democrat“. Pentru Donald Trump, a fi „democrat“ este un fel de etichetă a alterității ultime, semn că distanța dintre ei devenise de netrecut. La fel, respingerea în prima jumătate a lunii decembrie a opțiunii avansate de secretarul Apărării pentru poziția de șef al Statului Major Inter-Arme (CJCS – principalul consilier militar al președintelui SUA și cel mai înalt ofițer în ierarhia militară americană) a fost o mișcare cel puțin necutumiară (de obicei, propunerea secretarului Apărării este cea care este îmbrățișată de președinte, cu atât mai mut, cu cât este făcută de un general în retragere), dar care expune din nou conflictul mocnit dintre cei doi.
Scrisoarea prin care James Mattis și-a anunțat demisia arată în sine cât de diferite au fost și rămân reperele sale cardinale față de cele ale președintelui. Foarte probabil, președintele nu a înțeles imediat semnificația scrisorii în momentul în care a anunțat că Mattis va rămâne la Pentagon până la sfârșitul lui februarie pentru a supraveghea tranziția. Ulterior, pe fondul tsunamiului stârnit deopotrivă la republicani și democrați, dar și în mass-media, Trump și-a revocat decizia, forțând plecarea lui Mattis de la 1 ianuarie 2019 (la Pentagon interimatul urmează să fie asigurat de secundul său, Patrick Shanahan, un om care și-a petrecut întreaga carieră profesională la Boeing).
Două sunt elementele fundamentale pe care scrisoarea lui Mattis (un fel de testament public și de pledoarie pentru un anumit tip de politică externă) le scoate în evidență. Pe de o parte, credința profundă în alianțe și în ideea că „forța noastră ca națiune este intim legată de puterea sistemului nostru unic de alianțe și parteneriate. Nu ne putem proteja eficient interesele fără a menține aliante puternice și fără să arătăm respect acelor aliați“. În optica lui Mattis, dezvoltată în decenii de serviciu public, „solidaritatea alianțelor“ rămâne esențială în susținerea „unei ordini internaționale în avantajul securității, prosperității și valorilor“ americane. Pe de altă parte, Mattis crede că în epoca reîntoarcerii competiției geopolitice „trebuie să fim hotărâți și lipsiți de ambiguitate în abordarea noastră față de acele state ale căror interese strategice intră tot mai mult în conflict cu ale noastre“, în special Rusia și China, care vor o lume după chipul și asemănarea modelelor lor autoritare, exercitându-și „un drept de veto asupra deciziilor economice, diplomatice și de securitate ale națiunilor“ din vecinătățile imediate. Acestea sunt coordonatele cheie care au marcat mandatul său în fruntea Pentagonului și care îl despart de președinte („pe toate aceste chestiuni aveți dreptul la un secretar al Apărării ale cărui opinii sunt mai bine aliniate cu ale dumneavoastră“). Timp de doi ani, Jim Mattis a fost custodele unei fundații – al alianțelor și al ordinii pe care America a creat-o după Al Doilea Razboi Mondial.
Concluzia? Mindset-ul președintelui SUA este diferit. Donald Trump expune un set de atitudini și predispoziții care îl plasează la celălalt capăt al spectrului față de Mattis: ambiguu (oare ce impact va avea abandonarea kurzilor pentru alianțele globale ale SUA) și lipsit de determinare (ce fac trupele americane în Coreea de Sud?, de ce apărăm Muntenegrul? – sunt întrebări ridicate nu de puține ori de Donald Trump), nu crede în respectul față de aliați, nu înțelege rolul acestora în strategia de contrabalansare a marilor prădători revizioniști și nu crede în ordinea internațională creată în jurul Americii și alianțelor sale (este uluitor faptul că, anul viitor, când Summitul NATO este găzduit la Washington, la 70 de ani de la fondarea sa, maestrul de ceremonii o să fie Mike Pompeo, tocmai de teama unui președinte disruptiv). Toate sunt atribute care joacă în avantajul rivalilor strategici ai Americii.
Nu în ultimul rând, scrisoarea lui Mattis amplifică și mai mult simbolismul unei scene cheie descrisă în cartea publicată anul acesta de legendarul jurnalist Bob Woodward. Acesta surprinde un episod emblematic pentru disparitatea de filozofii din interiorul Administrației Trump. În iulie 2017, președintele a fost invitat la Pentagon de către Jim Mattis și Rex Tillerson. Scopul? Un tutorial colectiv menit a-i explica lui Donald Trump importanța alianțelor Americii, relațiile economice cu principalii aliați, legăturile de interdependență dintre securitate, geopolitică și piețe. Ei căutau sensibilizarea președintelui față de arhitectura de angajamente globale asumate de Statele Unite după 1945, încercând să-l convingă de faptul că principiile politicii externe americane din ultimii 70 de ani rămân la fel de valabile și astăzi. „Marele cadou lăsat nouă de cea mai mare dintre generații e ordinea democratică internațională bazată pe reguli“, a spus atunci șeful Pentagonului. „Este cea care a păstrat pacea timp de 70 de ani“, a continuat Rex Tillerson. Exact ce nu dorea Donald Trump să audă. Pentru el, asta era viziunea globalistă, nu America First. La sfârșitul lui 2017, Steve Bannon avea să concluzioneze că „vechea ordine din sfera securității naționale a ieșit victorioasă. (...) Mlaștina câștigase“. Cu totul altfel stau lucrurile la începutul lui 2019, un an în care s-ar putea să aflăm cu adevărat ce înseamnă în practică America First și un Donald Trump „dezlănțuit“ înconjurat de loialiști care-i accelerează cele mai întunecate instincte.
