Schizofrenia strategică a Europei poate afecta NATO

În goana de a repara relația cu Rusia, putem uita de alte capitole esențiale, precum ajustarea NATO la mediul de securitate post-Crimeea.

Uneori, declarațiile decidenților de la Bru­xelles par desprinse dintr-un alt film. Nu­anțele utilizate de președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la Passau, săptămâna trecută, sunt exemplul perfect. Aproape că urechează Statele Unite, con­siderând Rusia o victimă. „Rusia trebuie tra­tată decent. (...) Trebuie să facem efor­turi către o relație practică. Nu este se­xy, dar aceasta este situația. Nu putem con­tinua așa la nesfârșit. (...) Nu putem să lăsăm ca politica noastră față de Ru­sia să fie dictată de la Washington.“ Este ace­lași om de stat european care, nu foar­te demult, mai lansa o idee extrem de „prac­tică“: înființarea unei armate europene.

Și totul de parcă Rusia ar fi redevenit pes­te noapte puterea constructivă care nu ar fi aruncat pe fereastră deja de două ori - în Georgia și Ucraina - principiile nor­ma­tive (un lucru pe care Bruxellesul îl în­țe­lege cel mai bine, Uniunea fiind în esența sa un imperiu normativ) care guvernau or­dinea post-Război Rece. Și, dacă mai adău­găm și convingerile cancelarului Germaniei că Rusia poate să fie o parte din soluție în Siria, ne întrebăm: oare cum văd cu ade­vărat lucrurile cei care influențează politica externă la nivel comunitar? Cum ajută, așadar, securizarea regimului Assad soluționarea războiului civil din Siria? Con­secința intrării active a Rusiei de partea lui Assad, sprijinind ofensiva forțelor lo­ia­le regimului, nu poate decât să pre­lun­geas­că războiul civil, generând și mai mulți refugiați. Menținerea lui Assad și a unui re­gim care și-a pierdut orice legitimitate es­te mai degrabă magnetul care asigură po­pularitatea cauzei ISIS, împingând și mai mult comunitățile sunite în brațele protective ale Statului Islamic. Pentru mu­ja­hedinii contemporani se redeschide ima­ginarul afgan al anilor ’80 și memoria re­zis­tenței antisovietice. De fapt, și în Siria, Rusia este în realitate un jucător anti-sta­tu-quo. Comportamentul său de acum es­te garanția ultimă că nu poate exista în­toarcere la statu-quo-ante.

Victime colaterale

Pe fond, prin reevaluarea Rusiei și a ro­lului jucat în Orientul Mijlociu, vechea Eu­ropă pare să intre într-o altă capcană a lui Putin. Toată atenția mediatică a mo­mentului a fost concentrată pe oferta lui Putin la Națiunile Unite, pe Putin paci­fi­catorul, pe coregrafia Moscovei în Siria. În­tre timp, se așterne liniștea pe un alt front extrem de important prin con­se­cințele sale pentru flancul estic al NATO: Ucraina. Este mesajul pe care președintele Estoniei l-a dat la începutul lunii oc­tom­brie pe scena celui mai puternic forum de securitate, organizat la Washington, de Center for European Policy Analysis (CEPA) și dedicat problemelor Europei Centrale și de Est. „La ONU mesajul lui Putin pare să fie acela că luptăm îm­po­triva aceluiași inamic. Haideți să ui­tăm de Ucraina și să ne concentrăm pe ISIS. Așadar, ce facem? Îi declarăm prietenia domnului Putin, luptând împotriva ina­micului comun al lumii creștine, cum ar spune domnul Dughin, sau rămânem fi­deli principiilor noastre și spunem că ce­ea ce se întâmplă în Ucraina este agre­siune și că, de fapt, aceasta nu s-a oprit niciun moment?“ Este mesajul de alarmă al președintelui estonian Tomaas Hendrik Ilves.

Problema este că, în goana de a repara relația cu Rusia, putem uita de alte ca­pi­tole esențiale, precum recalibrarea NATO la mediul de securitate post-Crimeea. Summit-ul de anul trecut din Țara Galilor a constituit un important pas înainte, dar „toate acestea sunt măsuri restante de 15 ani“ (în cuvintele fostului ministru po­lonez de Externe Radosław Sikorski). În plus, rămân foarte multe de făcut. O Eu­ro­pă orientată pragmatic spre resetarea re­lației cu o Moscovă revizionistă ar putea din nou amâna aspecte esențiale pentru recredibilizarea Alianței. Dacă summit-ul de anul trecut a fost unul despre rea­si­gu­rarea statelor vulnerabile din Est, agenda NATO de la Varșovia de anul viitor ar tre­bui să fie despre restaurația unei des­cu­ra­jări credibile.

În parte, soluția ține de repararea vul­nerabilităților flancului estic, inclusiv pe componenta de hardware. Iar din această perspectivă, Administrația Obama are me­ritele sale, demonstrând în mod vizibil și tangibil angajamentul Statelor Unite. Re­întoarcerea tancurilor americane în Eu­ropa, desfășurarea de avioane F-22 în Po­lo­nia, rotația trupelor fac parte din acest efort. Oare câți dintre aliații din Vechea Europă sunt pregătiți psihologic să ur­me­ze exemplul american? Un lucru este cert. „Unii politicieni și universitari susțin că angajamentul pe termen lung al Americii în Europa este demodat. În opinia mea, aceasta este o eroare periculoasă. O Eu­ropă fără Statele Unite ar reprezenta un regres istoric. Continentul a devenit o zo­nă de stabilitate datorită angajamentului SUA față de securitatea europeană. Să nu uităm: numai o Europă sigură este o Europă stabilă“, concluziona în Washing­ton Post preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, în aceeași săptămână în care Junc­ker repezea Washingtonul. Dar siguranța și stabilitatea Europei Centrale, mai ales după Crimeea, necesită o Alianță flexibilă, gata să închidă toate breșele care ar putea fi speculate de Moscova în dispozitivul de apărare occidental.

Spre un nou Pas Fulda

Trei sunt elementele, altfel profund inter­dependente, care ar trebui să-i pună pe gânduri pe responsabilii politici ai Alianței în perspectiva summit-ului de la Varșovia. Și urgența lor a fost pe larg semnalată pe parcursul forumului găzduit de CEPA la Washington.

Mai întâi, este ceea ce președintele Es­to­niei numește „noul Pas Fulda“. Este cu­noscută semnificația vechiului Pas Fulda pentru imaginarul Războiului Rece: din punct de vedere geografic, era centrul gra­vitațional al apărării occidentale, pentru că pe acolo ar fi urmat să pătrundă va­lu­rile succesive de tancuri sovietice în în­cercarea de a atinge Atlanticul, copleșind unitățile NATO. Despre ceva similar vor­bim și astăzi, dar într-un sens diferit: nu neapărat ca punct de invazie, dar ca poar­tă vitală în asigurarea accesului terestru al NATO la statele baltice. „Între cei 70 de km dintre Kaliningrad și Belarus se află Pasul Suwalki. Separă Polonia de statele baltice. Dacă aș vrea să blochez accesul că­tre cele trei state baltice, aș fi foarte atent la Pasul Suwalki. Dacă aș vrea să întreprind ceva, atunci aș fi foarte in­teresat de Pasul Suwalki“, a avertizat pre­ședintele Estoniei la Washington.

„Între cei 70 de km dintre Kaliningrad și Belarus se află Pasul Suwalki. Separă Polonia de statele baltice. Dacă aș vrea să blochez accesul că­tre cele trei state baltice, aș fi foarte atent la Pasul Suwalki“, a avertizat Tomaas Hendrik Ilves, pre­ședintele Estoniei, la Washington.

În al doilea rând, NATO are nevoie de ceea ce Radosław Sikorski numea simbolic „o zo­nă Schengen pentru tancurile ame­ri­ca­ne în Europa“. Summit-ul de anul trecut din Țara Galilor a pus accent exclusiv pe capacitatea de reacție rapidă a NATO. Este esența a ceea ce diplomația publică a Ali­anței încerca să exprime prin crearea așa-numitului „vârf de lance“. Problema este că, în lumea reală, nu poți muta cu ușu­rință trupele aliate dintr-o parte a Europei în alta. „Am fost naiv să cred în urmă cu un an că, dacă toate statele sunt membre UE, vom putea să mutăm forțele în sus și în jos pentru eventualele exerciții. Este exact opusul. Chiar și în zona Schengen este nevoie de două săptămâni pentru no­tificări și autorizații diplomatice pentru a mișca un convoi blindat dintr-o țară în alta. Dacă avem nevoie de două săp­tă­mâni pentru a trece frontiera din Polonia în statele baltice, asta cu siguranță nu este o viteză adecvată pentru a le oferi decidenților opțiuni reale“, avea să pre­ci­ze­ze generalul Ben Hodges, comandantul forțelor terestre americane din Europa. Li­bertatea de mișcare și circulație nu poate să rămână doar un bun public rezervat clubului Schengen, ci trebuie împărtășită de întreaga Alianță.

Nu în ultimul rând, NATO trebuie să răs­pun­dă crizei modelului tra­di­țional de pro­iectare a forțelor de reacție rapidă pe flan­curile vulnerabile. Operațional, NATO func­ționează într-o lume nouă, unde li­ber­tatea de mișcare pe mare, aer și chiar pe uscat devine tot mai contestată. Tiparul con­sacrat în Irak, Serbia sau Libia – unde Vestul își domina decisiv adversarul – nu este modelul viitorului. Vechile presu­po­ziții, specifice unui mediu permisiv, aflate și la baza pachetului de reasigurare adop­tat la Newport, nu mai sunt realiste. Este un mesaj pe care generalii Breedlove și Hodges nu ezită să îl transmită în mai toa­te întâlnirile lor publice din ultima vreme. „Rusia a dezvoltat în Kaliningrad ca­pa­cități de interdicție a accesului. Poate închide Marea Baltică, iar din Crimeea poa­te să blocheze accesul în Marea Nea­gră, prevenind ca Alianța să transporte orice pe flancul de Sud-Est“, a spus Hod­ges la Washington. Umbrelele antiacces și de interdicție regională (A2/AD) desfă­șu­rate în Crimeea și Kaliningrad pot ține la distanță forțele de reacție rapidă venite din afara regiunii, trimise pentru a întări flancurile vulnerabile. De aceea, Pasul Suwalki este atât de important. În absența accesului pe mare sau pe calea aerului, sin­gura posibilitate de alimentare a balticilor ar fi terestră. Iar după cum arătau si­mu­lările recente ale Rand Corporation, fără o regândire substanțială a dispozitivului NATO, statele baltice ar putea fi imposibil de apărat. Oare este pregătită Europa să credibilizeze cu adevărat sistemul de des­curajare al NATO?