Spectrul Rusiei bântuie un Vest tot mai fragmentat

„Judecata supremă, cu consecințele cele mai profunde pe care omul de stat și comandantul trebuie să o facă este aceea de a stabili tipul de război cu care se confruntă“, spunea Clau­se­witz în celebrul său tratat. Cam acesta este și rostul noii strategii de securitate (NSS) proaspăt asumate de Administrația Trump. O în­cercare de a seta priorități, de a mobiliza resurse, de a clarifica optica de an­sam­blu, de a pune un diag­nostic asupra ecosistemului operațional și de a re­co­man­da un tratament. Cu siguranță, în ceea ce privește Rusia, atmosfera proiectată es­te una care amintește de lumea Războiului Rece, de intensa rivalitate ideologică, de competiția pe multiple fronturi. Sunt în general absorbite concluziile serviciilor se­crete sau recomandările Congresului (co­dificate în câteva foarte importante ini­ția­tive legislative adoptate anul trecut) legate de interferența Moscovei în alegerile ame­ricane.

Printre altele, documentul șlefuit atent de generalul H.R. McMaster și Nadia Schad­low portretizează în detaliu amenințarea rusă, în special capacitatea Kremlinului de a mobiliza un foarte divers arhipelag in­formațional (servicii secrete, actori proxy, fabrici de troli) pentru a desfășura atacuri asupra coeziunii societale și a sistemului de guvernare occidental. Narațiunile de­vin noile arme, veritabile „bombe in­for­maționale“ care pot să miște „suflete și minți“ și care în ecosistemul digital al se­colului XXI produc un efect disruptiv „mai amplu decât orice explozie tra­di­țio­nală“ (cum spune Neville Bolt). Sunt atacate instituțiile, consensul pe care se fundamentează societățile libe­re. Grupurile, comunitățile și indivizii de­vin țintele strategice ale unor campanii de marketing insidios menite să le deturneze interesele, opiniile și va­lo­ri­le. Așadar, mesajul de fond transmis mașinăriei gu­ver­namentale devine acela al imperativului unei con­tra­ofensive digitale, al nevoii de a concura eficient pe frontul cognitiv, de a răs­pun­de acestei „agresiuni“, mobilizând resurse mul­ti­ple într-o campanie coe­ren­tă de diplomație publică. Suplimentar se dă semnalul armonizării tuturor elementelor puterii americane, a pârghiilor politice, economice sau militare pentru a răspunde realităților competiției geopolitice.

Problema rămâne totuși la vârful pi­ra­mi­dei decizionale. Președintele Trump este din alt film. Trăiește în propriul univers, alternativ, unde realitatea are o geometrie variabilă și contează o singură voce – a „ge­niului stabil“. Discursul articulat la ni­velul NSS (Rusia - o putere revizionistă, ali­ații - un avantaj comparativ al Statelor Unite) nu este și discursul său. De altfel, pe tot parcursul anului trecut s-a com­por­tat de parcă s-ar afla în siajul Moscovei. Ori de câte ori a avut ocazia, s-a distanțat și a diluat proiectele Congresului care țin­teau Rusia. Iar cartea publicată zilele trecute de Michael Wolff (Fire and Fury. Inside The Trump White House) vine să confirme haosul şi degringolada care au dominat administrația în prima jumătate de an, cu scurgeri de informaţii ali­men­tate deseori de către facțiunile din jurul pre­ședintelui. După cum amintea recent fos­tul șef al comunității de informații ame­ri­cane James Clapper, vorbind de expe­ri­en­ța formativă a președintelui rus: „Vla­di­mir Putin știe cum să mânuiască un asset și asta face cu preşedintele. (...) Trebuie să ne amintim trecutul lui Putin. Este un ofițer KGB. Și asta este ceea ce fac ei. Recrutează asset-uri“. Stie pe ce bu­toane să apese, care-i sunt slăbiciunile, punctele de explozie. Efectul nu poate fi altul decât unul de paralizie instituțională, de disfuncționalitate sistemică.

Ceva foarte similar se întâmplă și în Eu­ro­pa. Pare un verdict acceptat faptul că am­prentele Rusiei să regăsesc într-o anumită proporție în nesfârșitele crize ale Uniunii – în Brexit, în Catalonia, în ascensiunea AfD-ului din alegerile germane. Un astfel de exemplu îl vedem în decizia Par­la­men­tului European de a aloca pentru prima dată un buget semnificativ pentru a răs­punde propagandei ruse. De remarcat și mesajul atipic al șefului spionajului militar german (BND), Bruno Kahl, de la jumă­tatea lunii noiembrie, când avertiza că Rusia nu este nici pe departe un partener al securității europene, ci un „potențial pericol“, inclusiv din perspectiva mo­der­nizării arsenalului său convențional: „Tre­buie să rămânem în alertă. Pacea în Eu­ro­pa nu mai este o realitate garantată“. Însă clivajul rămâne starea naturală a răspunsului european. Fisuri fundamentale au apărut între valorile politice ale cen­trului și cele ale periferiei, între eurozonă și o parte dintre statele Noii Europe, care par dispuse mai degrabă să îmbrățișeze coordonatele democrației iliberale (etno-naționalism, predispoziție către insti­tu­țio­nalizarea tiraniei majorității, erodarea ins­tituțiilor de „checks and balances“). Mai mult, în 2018 sunt toate șansele să vedem maturizarea unei linii de clivaj su­pli­mentare, grăbită de ascensiunea lui Do­nald Trump la Casa Albă: între atlantiști (cei care continuă să vadă SUA drept pu­terea indispensabilă pentru securitatea continentului) și postatlantiști (cei care văd Europa mai degrabă pe un drum pro­priu, postamerican, și chiar deschiși spre încercarea unui nou Ostpolitik).