De același autor
Havel spunea că politicienii trebuie să aibă „un elementar simț dramatic în legătură cu modul cum diferite acțiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradație și o arhitectură“. Uitându-ne la tot ceremonialul public al plecării sale în istorie, la coregrafia gândită până la ultimele detalii chiar de el (discursurile, participanții, atmosfera), senatorul John McCain pare să fi fost un maestru al dramatismului. Un avocat înfocat al extinderii NATO, un prieten al democrațiilor din Europa Centrală și de Est, un apărător al suveranității Ucrainei și Georgiei, un adversar declarat al impulsurilor expansioniste manifestate de Putin, John McCain a fost un simbol al relației euroatlantice. Era nelipsit de la Conferința de Securitate de la München (poate cel mai important loc de întâlnire al Europei cu America), mai ales după războiul georgian din august 2008. Fostul președinte al Estoniei îl considera drept „cel mai mare transatlantist american de după Războiul Rece“. Pe acest fond, petiția semnată de nume importante ale diplomației internaționale pentru ca noul cartier general al NATO să poarte numele lui John McCain.
Senatorul american a rămas până la capăt un true believer în necesitatea apărării Vestului și a continuat să creadă profund în excepționalismul Americii, în justețea sa morală, în capacitatea ei de a construi o ordine care privește dincolo de interesul îngust, egoist, promovând cauze și bunuri publice universale: „ceea ce ne-a individualizat în marile capitole ale istoriei este faptul că ne-am văzut interesele în lume că fiind intim legate de progresul global al idealurilor noastre“. A considerat mereu că America are o responsabilitate specială în lume, aceea de a rămâne „campioana drepturilor omului – pretutindeni, pentru toți oamenii și în toate vremurile“. Această optică, dar și captivitatea în închisorile comuniste nord-vietnameze l-au făcut să devină cel mai mare adversar al abuzurilor și torturilor practicate de CIA după atacurile de la 11 septembrie împotriva teroriștilor Al-Qaeda. „Tortura a fost folosită de Inchiziție, de japonezi în Al Doilea Război Mondial și de Kmerii Roșii în Cambogia“, spune McCain în ultima sa carte. America trebuie să fie altfel. Tot el a îmbrățișat concluziile raportului democrat pe această temă (din decembrie 2014), respins de marea majoritate a republicanilor.
Pentru John McCain răspunsul la întrebarea timpului nostru „cine suntem?“ ține de aderența la un crez comun, la setul de valori care compune nucleul dur al identității naționale – credința în libertăți și drepturi inalienabile, în instituțiile care le protejează și, mai presus de toate, în ideea că „toți suntem creați egali“. „Fidelitatea față de acestea – nu față de etnie sau religie, cultură sau clasă“ este ceea ce înseamnă să fii american. Este o temă care l-a preocupat până în ultimul moment. „Suntem o națiune de idealuri, nu una definită de sânge sau pământ. Suntem binecuvântați și o binecuvântare pentru întreaga omenire când păstrăm și avansăm aceste idealuri acasă și în lume“, spune el în scrisoarea de adio către poporul american.
Într-o vreme care încurajează polarizarea, care înțelege politica exclusiv ca o competiție de sumă zero și recompensează înainte de toate fidelitatea partizană și demonizarea oponentului ideologic, John McCain a rămas „campionul compromisului“, o emblemă a spiritului bipartizan, aflată dincolo de loialitățile tribale. Este păcatul ultim de care a fost acuzat în timpul alegerilor care trebuiau să dea candidatul pentru Senat în 2016. Filozofia sa politică era cu totul alta: compromisul nu înseamnă să te compromiți. Dimpotrivă, guvernarea înseamnă compromis. „Nu există un alt mod de a guverna eficient o societate deschisă. Iar compromisul bazat pe principii nu este un unicorn. Poate fi găsit atunci când punem avantajul politic pe planul doi după problema pe care încercăm să o rezolvăm. (...) a guverna înseamnă să cauți compromisul.“ Nu este de mirare că atât de mulți democrați au ținut să îl elogieze pe senatorul republican: Obama, Joe Biden (care și-a început discursul: „Sunt democrat. Și l-am iubit pe John McCain“) sau Joe Lieberman. Acesta din urmă a povestit un episod din 2008, când candidatul republican la prezidențiale i-a propus să fie vicepreședintele său – „Ești democrat. Eu sunt republican. I-am putea da țării noastre leadership-ul bipartizan de care are nevoie“. Ultima sa lecție de compromis a fost votul pentru menținerea Obamacare. O anatemă pentru republicanii de rit nou.
Sunt mulți cei care au văzut în simbolismul funeraliilor senatorului american o veritabilă formă de #Rezist îndreptată împotriva marelui absent – Donald Trump. Dimensiunea a fost vizibilă (amplificată poate și de ecoul media) pe parcursul întregii săptămâni, totul culminând cu mesajul transmis de fiica senatorului: „America lui John McCain nu are nevoie să fie făcută din nou mare pentru că America a fost întotdeauna mare“. Momentul a fost aplaudat la scenă deschisă în Catedrala Națională. Contrastul, distanța dintre cei doi, dintre cele două Americi nici nu poate fi mai mare. Sugestiv este și faptul că, la sfârșitul vieții, McCain era mult mai popular printre democrați (74%) decât printre republicani (doar 52%). Este o realitate care poate explica în parte „schimbarea la față“ a Partidului Republican și deriva către trumpism. Dar poate, în același timp, plecarea sa de pe scenă devine un moment de inflexiune, de reconectare cu un anumit tip de atitudine publică, de revitalizare a Americii lui McCain, a „republicanismului de centru“ care nu are nimic de a face cu tranzacționalismul de tip America first. În fond, „tot ce iubesc la America locuiește în acest om“ a concluzionat pe Twitter generalul Mattis, șeful Pentagonului.
