Trump: candidatul anarhiei internaționale

De săptămâna trecută, Donald Trump a devenit oficial candidatul Partidului Republican în cursa pentru Casa Albă. Proiectul său nu mai este unul personal, ci tocmai a fost îmbrățișat de întregul partid. Câteva teme generice se desprind din discursul său de acceptare, care se vrea mai degrabă o evaluare a stării națiunii, dar care spune multe despre „schimbarea la față“ a republicanilor. Cu fiecare zi devine tot mai puțin partidul lui John McCain, Richard Lugar sau Robert Gates. Crezul lor – într-o anumită responsabilitate internațională a SUA – este fundamental diferit de al lui Trump. Ei înțeleg necesitatea leadershipului global pe care îl exercită Washingtonul, cu toate costurile aferente, dar mai ales pericolele retragerii în carapacea internă: ”americanii și mai ales liderii americani trebuie să respingă izolaționismul. Fie că este motivată de nevoile interne sau de convingerea că unii dintre aliații noștri profită de noi, comportamentul lor nu trebuie să devină o scuză pentru propria noastră inacțiune. Leadershipul global este în interesul nostru economic, politic și de securitate, nu este doar un simplu gest altruist. O Americă retrasă spre interior, nu numai că va face lumea mai periculoasă pentru alții, dar și pentru noi. O lume pașnică, prosperă are nevoie de leadership-ul, puterea și da, de conștiința Statelor Unite ale Americii”, spunea Gates (un distins public servant care a făcut parte din 8 administrații prezidențiale, inclusiv cea a lui Obama) în urmă cu câteva luni[1].

Trump rămâne un antreprenor al fricilor comunitare. „Străinul“ – fie în varianta sa latino sau musulmană – este rădăcina tuturor problemelor. America pe care o zugrăvește, aflată sub impactul masacrului de la Orlando, este desprinsă din universul breaking news-urilor ultimelor săptămâni. Pare o Americă sub spectrul unui 9/11 din interior, sub asaltul „lupilor singuratici“. Se proclamă marțial drept „candidatul legii și al ordinii în cursa pentru Casa Albă“. Promite să le restaureze, iar crimele și violențele vor lua sfârșit. Siguranța cartierelor devine o prioritate, pericolele sunt locale. Reia iluzia unei linii Maginot la granița cu Mexicul care să oprească imigrația ilegală, violența grupurilor criminale și traficul de droguri. De parcă în acel moment toate aceste epidemii vor dispărea ca prin minune. Trump preia linia inaugurată de Obama, unde accentul cade pe „reconstrucția Americii“ („drumurile și podurile se dezintegrează, aeroporturile noastre se află într-o stare de Lumea a Treia“), opunând-o politicilor „eșuate“de a răspunde terorismului marca ISIS prin nation-building extern. Deși, dacă ne uităm nu mai departe de recomandările venite chiar din rândul consilierilor săi imediați, precum generalul în retragere Michael T. Flynn (fost director al DIA-Defense Intelligence Agency), anchilozarea în etapa strict cinetică de eliminare fizică a oponenților, exclusiv distructivă, prin operațiuni de contraterorism sau bombardamente de la distanță, nu duce foarte departe. Pentru Flynn, un produs al operațiunilor de contrainsurgență din Irak și Afganistan, soluția este la firul ierbii și constă într-un tip de angajament care trimite tocmai la operațiuni de stabilizare care implică dimensiuni semnificative de state-building și „bună guvernare“. În ansamblu prezența lui Flynn în echipa lui Trump este mai degrabă exotică și nefirească. În cartea sa (The Field of Fight. How We Can Win The Global War Against Radical Islam and Its Allies) identifică o “alianță a răului” reunind Rusia și Iranul drept sursă a dezordinii din Orient. Crede că retragerea din Irak a fost o imensă eroare și că Obama ar fi trebuit să rămână să consolideze câștigurile tactice ale “surge”-ului (pacificarea desfășurată de Petraeus în 2007/2008). Si în tradiția campaniilor de influențare a “inimilor si minților”, recomandarea sa privind răspunsul intern la pericolele Islamului Radical ține mai degrabă de contra mobilizarea comunităților musulmane locale printr-o narațiune ideologică alternativă propagandei Statului Islamic așa cum s-a întâmplat în Singapore.    

Dar pentru republicanii de modă veche cel mai incomod aspect din platforma Trump rămâne raportarea sa la alianțe, percepute într-o grilă profund utilitaristă, ca fiind o povară națională în serviciul unilateral al unor blatiști. În interviul acordat ziarului The New York Times[2] săptămâna trecută, Trump pune sub semnul întrebării o întreagă moștenire republicană. Spre exemplu, în optica lui, Articolul 5 al NATO, „liantul arhitecturii de securitate postbelice“ (în cuvintele amiralului Stavridis) si al Vestului, devine unul condiționat de „achitarea facturilor“, de „rambursarea costurilor“. La întrebarea punctuală ce ar face dacă Rusia ar ataca statele baltice, răspunsul lui a sunat cam așa: „nu vreau să vă spun pentru că nu vreau ca Putin să știe ce aș face“. De fapt, Trump tocmai a pus sub semnul întrebării credibilitatea NATO. Un astfel de răspuns, venit din partea unui candidat care invocă slăbiciunea Administrației Obama și lipsa sa de determinare pulverizează capacitatea de descurajare a NATO, care se sprijină tocmai pe voința politică a statelor membre de a interveni în cazul unor urgențe de apărare colectivă. Articolul 5 este genul de linie roșie unde nu trebuie să existe loc de interpretare, de imprevizibil, este tipul de certitudine care stabilizează relațiile internaționale, mai ales în vecinătățile tectonice expuse impulsurilor imperiale ale unor giganți geopolitici. Oare cum va fi primit de Moscova panseul lui Trump? Sau la Beijing? În trecut, când Washingtonul a enunțat îndoieli similare, interpretate drept o undă verde informală, tancurile Nordului s-au oprit la Seul.

În același timp, Trump chestionează rolul generic pe care America îl joacă în menținerea ordinii internaționale postbelice prin așa-numita „apărare înaintată“ (forward defense) desfășurată în „suburbiile“ marilor puteri tocmai pentru a le ține sub control impulsurile lor anti-statu-quo, realitate aflată deopotrivă la temelia NATO sau a alianțelor din Pacific: „cum ne ajută asta? Și care a fost beneficiul nostru? Avem deficite comerciale masive. (...) Doar ca să înțelegeți, nu mai suntem acum 40 de ani. Nu mai suntem aceeași țară și lumea s-a schimbat. (...) Nu ne mai permitem luxul de a continua ceea ce obișnuiam să facem; și este un lux“. Totul este tratat de parcă ar fi un business. Pacea internațională și întreaga arhitectură de alianțe care o mențin sunt privite ca un lux la care se poate renunța. Consecințele acestei interpretări au fost foarte bine enunțate de Carl Bildt, fostul ministru de externe al Suediei, într-un editorial din Washington Post: „Dacă doctrina America Prima se transformă într-una a Aliaților Pe Ultimul Loc, atunci toate alianțele își vor pierde menirea și riscăm să intrăm într-o lume haotică, hobbesiană“, a exercițiului brut de putere, dezbrăcat de principii[3]. Și iată cum candidatul „lege și ordine“ acasă devine treptat candidatul „anarhiei“ internaționale, al vidului de putere, care se poate transforma în invitație pentru puterile oportuniste. Mai este un amănunt pe care Trump îl ignoră: ”if we ever felt there was a reason to defend the United States, we can always deploy, and it would be a lot less expense.” Acest lucru este tot mai puțin posibil într-o lume a bastioanelor anti-acces și de interdicție regională (zone A2/AD) care tind să izoleze regiuni întregi (Taiwan sau statele Baltice) plasate tocmai în străinătatea apropiată a marilor revizioniști.