De același autor
Ultimele două săptămâni au prilejuit reemergența pe scena publică americană a fostului șef al Pentagonului, generalul în retragere Jim Mattis. Motivul îl reprezintă lansarea biografiei sale (Call Sign Chaos: Learning To Lead), reunind memoriile și lecțiile învățate în timpul unei cariere militare care se întinde pe parcursul a 44 de ani. Generalul a acordat nenumărate interviuri, a participat la cele mai importante talk show-uri ale televiziunilor americane sau la conferințe de promovare a cărții. Memoriile sale, precum și lansările din ultima vreme expun câteva teme comune.
Poate cea mai importantă dintre acestea și cea mai urgentă este pericolul fragmentării societății americane – „divizarea noastră internă“. El vede tot mai mult o polarizare „în triburi ostile“ mobilizate unele împotriva celorlalte, „alimentate de emoție și de un dispreț reciproc care ne pune în pericol viitorul“. Este contextul în care Mattis pledează pentru redescoperirea terenului comun, a ceea ce îi aduce pe americani laolaltă, avertizând că „democrația noastră e un experiment, unul care poate fi răsturnat. Știm cu toții că putem mai mult decât climatul politic de astăzi. Tribalismul nu trebuie lăsat să ne distrugă experimentul“.
S-a ținut departe și a evitat cu sfințenie un subiect: să vorbească direct despre președintele Donald Trump. Însă cartea în ansamblul său, etosul pe care îl proiectează, precum și luările de poziție pe o multitudine de subiecte spun multe despre prăpastia care îl separă de actualul președinte al Statelor Unite. Mattis a înțeles faptul că, atunci când „soluțiile mele concrete și sfaturile mele la nivel strategic, în special credința în alianțe, nu mai rezonau, venise momentul să demisionez“. Rămâne sugestiv faptul că, deși cartea nu discută decât marginal cei aproape doi ani petrecuți în Administrația Trump, la șefia Pentagonului, aceasta se încheie cu republicarea scrisorii sale de demisie, un rechizitoriu decisiv al motivelor care l-au făcut să părăsească administrația. Despre momentul propriu-zis Mattis a ales să spună că decizia intempestivă a președintelui de a anunța retragerea din Siria venea tocmai pe fondul unor angajamente pe care America le făcuse alături de aliații săi. Și, mai mult de atât, repeta o eroare pe care o mai făcuse în 2011 în Irak printr-o dezangajare timpurie. „Decisesem că nu vom declara o victorie prematură. Unii dintre noi suntem din Vestul american și știm cum este când retragi echipajele de pompieri prea devreme, înainte ca focul din pădure să fi fost stins. Am făcut asta în Irak. Am văzut tragedia când aceeași administrație care a retras trupele împotriva recomandării comunității de informații a trebuit să le readucă înapoi. Câte milioane de oameni au devenit refugiați? Câte milioane și-au văzut distrusă viața, zeci de mii uciși, fete și copii înrobiți? A fost o decizie strategică - cu dimensiuni morale. Dar să-i tratăm pe aliați în acest fel, în timp ce își asumau riscuri importante ca să rămână alături de noi? A fost momentul în care am crezut că a venit vremea să mă retrag“, a spus Mattis.
Critici severe sunt rezervate lidershipului civil din administrațiile trecute – atât Obama, cât și Bush Jr. Într-un capitol simbolic intitulat Smulgând înfrângerea din ghearele victoriei, Mattis explică realitatea care l-a condus în cele din urmă și la ruptura de Administrația Obama – modul în care aceasta din urmă și în special vicepreședintele Joe Biden au gestionat retragerea din Irak în 2011. Obama și echipa sa păreau cu totul absorbiți de un calendar politic intern rupt de orice considerente de natură strategică. Și asta în ciuda evaluărilor și avertismentelor generalilor americani care semnalaseră că o retragere timpurie va reactiva clivajele sectare și va arunca în aer bruma de stabilitate obținută cu greu prin inserția de forțe americane decisă pe ultima sută de metri de George W. Bush. Pentru Mattis, prezența americană era factorul de echilibru, „adezivul care ținea Irakul laolaltă“ și avea un rol de îndiguire a impulsurilor sectare. Este filtrul prin care avea să interpreteze și dezbaterile din Administrația Trump pe marginea Siriei și a Afganistanului.
Un laitmotiv care străbate biografia generalului rămâne convingerea fermă că „națiunile care au aliați prosperă, în timp ce națiunile fără aliați mor“. În fond, a fost și rațiunea imediată, elementul decisiv care l-a forțat să demisioneze în decembrie 2018. Și tot despre alianțe vorbește și în scrisoarea către președinte: „forța noastră ca națiune este intim legată de puterea sistemului nostru unic de alianțe și parteneriate. Nu ne putem proteja eficient interesele noastre fără a menține alianțe puternice și fără să arătăm respect acelor aliați“. În optica lui Mattis, dezvoltată în decenii de serviciu public, „solidaritatea alianțelor“ a rămas piatra de temelie pentru susținerea „unei ordini internaționale favorabile valorilor noastre“, cu atât mai mult într-o epocă a revenirii competiției între marile puteri. Credința în alianțe l-a făcut timp de doi ani să fie custodele sistemului postbelic, o moștenire lăsată de cea mai mare dintre generații și care reprezintă avantajul comparativ al Americii, un rol de neînlocuit pe care prea puțini și-l mai asumă într-o administrație intrată într-o atmosferă exclusiv electorală. Pentru fostul general, alianțele sunt asemenea unei grădini: „întotdeauna trebuie să fii acolo, să sapi grădina. Trebuie să o fertilizezi. Să te asiguri că este udată. Trebuie să-i acorzi atenție“.
Nu în ultimul rând, parcă într-un reproș direcționat către președinte, Mattis adaugă: „a asuma rolul de polemist nu este suficient pentru un lider. Un lider trebuie să arate o profunzime strategică, dar care să includă respectul pentru acele națiuni care s-au aflat alături de noi atunci când am avut probleme. Prin revenirea la o postură strategică inclusivistă față de interesele cât mai multor națiuni, putem să gestionăm mai bine această lume imperfectă pe care o locuim împreună“. //
Slăbirea centrului bipartizan
Mattis nu este singurul lider al Pentagonului alarmat de efectele corozive ale tribalismului. În 2011, Robert Gates transmitea mesaje similare: „centrul moderat - fundaţia sistemului nostru politic - nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te vinde. Exact când ţara aceasta are nevoie de predictibilitate şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă“.
Lecția unei generații
Mattis păstrează un respect special pentru generația care, după marile războaie mondiale ale secolului XX, a creat „o pace mai bună“ (prin formarea NATO, dar și a alianțelor care păstrează stabilitatea în Asia-Pacific până astăzi). Este și o lecție de responsabilizare globală: „nu poți întoarce spatele lumii“; „cea mai mare generație ne-a consacrat implicării în lume, nu să ne retragem din ea“. Iată testamentul „marii generații“, pe care Mattis l-a apărat permanent.
Demiterea lui John Bolton
Revenirea lui Jim Mattis pe scena publică americană coincide cu demiterea unui alt monstru sacru al Administrației Trump, excentricul John Bolton. Mișcarea pare mai degrabă demnă de o piesă cu final așteptat. În ultimele luni se vorbea despre marginalizarea lui Bolton la nivelul Casei Albe și de o rivalitate tot mai intensă cu cel mai puternic dintre oamenii președintelui, veteranul Mike Pompeo. Mai mult, se spune că Trump și Bolton se aflau pe poziții contradictorii, ireconciliabile în dosarul iranian, cel nord-coreean sau în negocierile cu talibanii. Semnele marginalizării sale se observaseră din plin în iunie, atunci când Donald Trump pășea pentru prima dată în Coreea de Nord, iar consilierul pe probleme de securitate națională era trimis cu o misiune specială în... Mongolia. Imediat după îndepărtarea sa de la Casa Alba, Trump a recunoscut că a fost o mare eroare ca Bolton să agite modelul libian ca precedent pentru dezarmarea nucleară a Coreei de Nord.
Întrebarea este cine îi va urma lui Bolton? Numele circulate până astăzi par fie să anunțe consolidarea influenței lui Mike Pompeo, fie o recalibrare către o variantă cât mai pură a doctrinei „America pe primul loc“. Ambasadorul SUA la Berlin, controversatul Richard Grenell, omul forte al administrației în Europa, susținător al liniei dure față de Teheran, este cunoscut pentru lipsa de diplomație și pentru criticile lipsite de perdea adresate unor free rideri precum Germania. Pe lista scurtă s-ar mai afla două nume apropiate de Mike Pompeo: Stephen Biegun (negociatorul SUA pe dosarul nord-coreean) sau Brian Hook (trimisul special al SUA pe dosarul iranian și fostul director de planificare politică în timpul lui Rex Tillerson). Oricare dintre cele două variante ar arăta intenția lui Donald Trump pentru accelerarea unor soluții negociate cu Phenianul și Teheranul înainte de finalul mandatului. Dar probabil că cea mai tectonică dintre variante ar fi însă colonelul în retragere Douglas Macgregor, un obișnuit al platourilor Fox News și un preferat al lui Tucker Carlson, un comentator conservator cu multă influență asupra lui Donald Trump. Macgregor este un susținător al detensionării relațiilor cu Moscova și crede că NATO este un „zombie“ care ar trebui să fie lăsat să moară.
