De același autor
Imaginea familiilor de imigranți separate la granițele Americii a bulversat o lume întreagă. Dar ea tinde să fie reprezentativă pentru o administrație care pare să opereze tot mai mult într-o logică tranzacțională, mercantilă. La sfârșitul săptămânii trecute, presa americană relata despre faptul că Pentagonul pregătește studii de impact privind potențialul retragerii sau transferului trupelor americane din Germania. Acesta poate să fie un simplu exercițiu de diagnoză internă, care să confirme beneficiile, inclusiv economice, ale prezenței în Vechea Europă. Sau chiar o pârghie de presiune suplimentară înaintea Summit-ului NATO de la Bruxelles. Însă, pe fond, dorința președintelui Donald Trump de a restructura prezența globală americană este nu doar o promisiune centrală a platformei care l-a așezat în Casa Albă, dar este un impuls recurent în pozițiile sale. Recent, această predispoziție s-a manifestat la Summit-ul de la Singapore, când Donald Trump a evocat perspectiva retragerii trupelor americane din peninsula coreeană: „la un moment dat - și am spus asta în timpul campaniei mele - vreau să-i aducem acasă pe soldații noștri. Avem acum 32.000 de soldați în Coreea de Sud și aș vrea să-i pot aduce acasă. Acest lucru nu face parte din ecuația actuală. La un moment dat, sper că va face, dar nu chiar acum.“ Actualul președinte american nu pare să conceapă rolul prezenței americane din peninsulă altfel decât ca un cost major pentru Statele Unite. Nu pare să vadă faptul că, dincolo de descurajarea regimului lui Kim Jong-un, prezența americană joacă un rol esențial în competiția pentru influență regională cu Beijingul și este o piesă fundamentală în menținerea păcii și a securității din Extremul Orient. Este și primul președinte care vede exercițiile comune cu un aliat drept niște “jocuri de război” provocatoare și extrem de costisitoare.
Și reuniunea G7 de acum câteva săptămâni oferă alte câteva eșantioane simbol. De exemplu, noțiunea că „NATO este la fel de rea precum NAFTA. Este mult prea costisitoare pentru Statele Unite“. Episodul rezumă o sumă de credințe și prejudecăți pe care Donald Trump le are față de politica externă instituționalizată la nivelul establishmentului. Și toate aceste predispoziții nu sunt de ieri de azi, ci denotă un mindset pe care Donald Trump l-a dezvoltat încă din timpul Războiului Rece. De exemplu în 1987, el cumpăra pagini întregi de advertoriale (apărute sub forma unor scrisori deschise către poporul american) în New York Times, Washington Post sau Boston Globe cu un mesaj foarte similar celui pe care îl auzim astăzi (deși ținta predilectă atunci era Japonia, iar acum Germania):
“Japonia și alte națiuni profită de decenii de Statele Unite. (...) De ce aceste state nu plătesc Statele Unite pentru miliardele de dolari pe care le pierdem pentru a le proteja interesele lor?”. De fapt, el se vede în mod fundamental în postura unui președinte-disruptiv, care zguduie consensul și aruncă în aer statu-quo-ul, recalibrând politica externă americană. Totodată, el se simte mai sigur pe sine și eliberat din corsetul primului an de mandat, când echipa sa (Tillerson, McMaster și Mattis) părea să reușească în efortul de damage control și în menținerea lui pe coordonate relativ tradiționale. De cele mai multe ori, președintele pare să interpreteze totul într-o cheie hobbesiană, unde fiecare joacă pentru el și unde războiul tuturor împotriva tuturor devine realitatea dominantă. America generoasă, apărătoarea drepturilor omului, a responsabilității de a proteja, care oferă societății internaționale bunuri publice globale și garanții de apărare colectivă este treptat înlocuită cu o America-bully, egocentrică, tranzacționalistă și cinică. Această a doua imagine este ghidată de convingerea că lumea, inclusiv aliații, profită de pe urma Americii. În interviul din Wall Street Journal acordat lui Walter Russell Mead (cel care a intuit cel mai bine semnificațiile ascensiunii lui Donald Trump – o inversare a rolului SUA în lume dinspre Woodrow Wilson către Andrew Jackson), secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a explicat noile obiective: „structurile economice și diplomatice dezvoltate după Al Doilea Război Mondial, aveau sens atunci, însă acum președintele Trump a identificat corect nevoia unei resetări. Obiectivul administrației este de a alinia acea ordine globală cu realitățile secolului XXI“. „Lumea creată de America“ (cum ar spune Robert Kagan), arhitectura de alianțe și instituții lăsate moștenire „de cea mai mare dintre generații“ (cum se exprimă generalul Jim Mattis) sunt privite astăzi cu suspiciune și reevaluate, pentru că „nu mai aduc dividende pentru SUA“. Oare până unde va merge această ajustare și rebalansare? Răspunsul depinde de deznodământul bătăliei dintre preferințele prezidențiale și administrația profundă (a cărei influență rămâne adânc amprentată în documentele de planificare strategică precum Strategia de Securitate Națională sau în Strategia de Apărare Națională, în discursurile recente ale Asistentului Secretarului de Stat pentru Europa și Eurasia, în mesajele transmise Flancului Estic sau în politicile formale față de NATO).
Demisia ambasadorului american din Estonia, James Melville Jr., de vinerea trecută reflectă din plin acestă ciocnire, tensiune fundamentală între direcții divergente. Un diplomat de carieră cu o experiență de 33 de ani, al cărui serviciu public se întinde pe durata a 6 administrații și a 11 secretari de stat, cu misiuni deopotrivă în Vechea și Noua Europă pare să fi ajuns la capătul răbdării: „când președintele spune că UE a fost creată pentru a profita de Statele Unite sau că NATO este la fel de rea ca NAFTA, asta nu este doar factual eronat, dar îmi arată că a venit vremea să plec“, a spus ambasadorul într-un mesaj privat de pe Facebook relatat de Foreign Policy.
În ciuda optimismului afișat pe culoarele noului cartier general al NATO, unde se vorbește mult despre solidaritate, de o agendă comună, de parcă lumea din afară nu ar exista, multe dintre poziționările liderilor europeni din ultima vreme arată nervozitatea aliaților înaintea Summit-ului de la Bruxelles sau a bilateralei de la Helsinki (între președinții Rusiei și SUA), tocmai pentru că nu se știe care dintre fațetele politicii externe americane va domina cele două evenimente: Trump sau Mattis? //
