De același autor
„Să ne așteptăm la o demonstrație de forță din partea Chinei împotriva Taiwanului în curând”, avertiza săptămâna trecută amiralul John Aquilino, comandantul forțelor americane desfășurate în Pacific. Avertismentul său survine la câteva zile după alegerile care au confirmat un nou lider la Taipei, pe Lai Ching-te, candidatul taberei suveraniste și independentiste. Prin alegerea sa, perspectiva oricărei reconcilieri între Taiwan și China continentală a fost neutralizată, pentru viitorul apropiat. Dimpotrivă, cresc șansele ca Beijingul să încerce o preluare în forță a insulei. Iar oboseala pe care Vestul o arată cu privire la Ucraina poate să contribuie la hrănirea acestei percepții.
Între timp, în Europa se intensifică mesajele care își propun să scoată continentul din letargia și atmosfera de după Războiul Rece, încă prea mult dominată de logica „sfârșitului istoriei”. De exemplu, ministrul suedez al Apărării Civile declara recent că „mulți au spus-o înaintea mea, dar vreau să reiterez cu toată autoritatea portofoliului meu: ar putea fi un război în Suedia”. Iar ministrul Apărării a transmis că trebuie să înțelegem că „obiectivul Rusiei rămâne eradicarea unei Ucraine libere și crearea unei Europe în care forța face legea, cu state-tampon și sfere de interes”. Sunt declarații simbolice și care ne arată cât de mult s-a schimbat o societate cu mentalitate și cultură strategică plasate mai degrabă într-o zonă a neutralității. Însă mesajul este și mai profund. Deși atenția imediată rămâne centrată pe războiul din Ucraina, sprijinul față de aceasta este văzut ca o miză existențială pentru a preîntâmpina un conflict de o magnitudine și mai mare, în perspectiva înfrângerii Kievului. Statele din prima linie - în special balticii - devin o țintă potențială, pe fondul refacerii puterii militare ruse. Sunt deja tot mai multe voci influente care atrag atenția asupra faptului că Rusia a trecut la o economie de război, în timp ce Europa întârzie excesiv mobilizarea potențialului său industrial. În acest context, rămâne sugestiv discursul ministrului britanic al Apărării, Grant Shapps, la 16 ianuarie: „Ne aflăm în zorii unei noi ere. Zidul Berlinului este o amintire îndepărtată. Ne-am întors de unde am plecat. De la o lume postbelică la una înainte de război”.
Mulți observatori văd în 2024 un an care are potențialul unui cocktail exploziv pentru ordinea internațională, cu crize multiple care au ajuns în punctul de fierbere. În prima jumătate a anului se dă bătălia pentru reziliența Ucrainei, în noiembrie sunt alegeri decisive pentru viitorul lumii euroatlantice. Peste acestea se așază rezultatul alegerilor taiwaneze, care ar putea accelera campania Beijingului pentru reunificare. O Americă dezorientată electoral, care privește mai mult spre interior, polarizată de nesfârșite dezbateri pro și contra prelungirii ajutorului pentru Ucraina, poate da Beijingului impresia unei Americi care și-a pierdut voința de a fi puterea indispensabilă ordinii internaționale postbelice. În plus, resursele redirecționate în regim de urgență spre frontul din Europa, dar și spre Orientul Mijlociu în sprijinul Israelului ar putea să transmită aparența unei Americi supraextinse și tot mai vulnerabile în Indo-Pacific. Și nu ar fi deloc exclus ca Beijingul să decidă să testeze această ipoteză într-un moment de maximă slăbiciune occidentală și înainte ca Vestul extins să fi intrat într-o secvență de mobilizare a arsenalelor democrației – cu economii și producții industriale capabile să susțină un război prelungit.
În același timp, mai este o dimensiune care ar putea să cântărească decisiv în decizia Chinei – conștientizarea faptului că era expansiunii economice a luat sfârșit și că orice mișcare de anvergura împotrivă Taiwanului trebuie să se întâmple înainte ca Beijingul să intre pe panta declinului profund și înaintea instalării crizei interne. Este de așteptat să existe și o presiune din interior în acest sens – rezultatul anilor în care discursul naționalist și retorica „secolului umilințelor” au fost turate la maximum. În definitiv, aceasta a ajuns să fie lentila istorică prin care mare parte din societatea chineză pare să înțeleagă interacțiunea cu puterile occidentale. Pe măsură ce crește așteptarea reunificării cu teritoriile istorice, iar leadershipul chinez devine tot mai nervos și preocupat de legitimitatea sa internă, presiunea societală s-ar putea să devină tot mai explozivă. //
