De același autor
Retragerea Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul (cunoscut în varianta sa tehnică drept JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action), anunțată oficial de preledintele Donald Trump în urmă cu câteva zile, devenise pentru mulți observatori un deznodamant așteptat. Foarte probabil la acesta a contribuit și ascensiunea la Casa Albă a celui mai mare adversar al acordului – John Bolton (un fost ambasador al SUA la Națiunile Unite și un promotor înfocat al unilateralismului).
Până în ultimul moment Europa a încercat să-l convingă pe Donald Trump să nu dea curs promisiunilor din campanie. În timpul vizitei sale la Washington, Emmanuel Macron semnalase că vede în același mod comportamentul disruptiv al Iranului în Orient și vrea să lucreze alături de Statele Unite pentru “îndiguirea prezenței iraniene în regiune”, dar conservând acordul nuclear considerat parte din această arhitectură extinsă de “containment” a hegemoniei iraniene. Deși nu rezolvă chestiunea nucleară, JCPOA amâna și îngheța cel puțin până în 2025 parcursul nuclear al Iranului, când încep să fie ridicate și relaxate anumite restricții. Aici pare să fie mărul discordiei dintre puterile europene și administrația Trump – așa numitele “sunset clauses” – “pentru că permiteau Iranului să îmbogățească uraniu după ce restricțiile dispăreau”, declara un oficial al Departamentului de Stat. Pe celelalte chestiuni fundamentale care preocupau administrația Trump – rachetele intercontinentale, programul balistic cu rază mai scurtă de acțiune, comportamentul subversiv regional – optica europeană era destul de apropiată și se făcuseră progrese importante. Europa “recunoaște că problema Iranului crește ca magnitudine, în special problema balistică și cea a influenței maligne în regiune,” spunea în aprilie Wess Mitchell, Asistent al Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene și Euroasiatice în timpul unei audieri în Congresul SUA.
La nivelul Casei Albe, fotografia prezentată este însă și mai neagră. În cuvintele consilierului pe probleme de securitate națională, John Bolton, “acordul nu este în interesul strategic al Statelor Unite” pentru că permite Iranului păstrarea unor capacități de îmbogățire a uraniului și de reprocesare a plutoniului. Mai mult acesta contesta că ar exista un regim “adecvat de inspecții care să ne permită să avem încredere că am detectat toate activitățile nucleare ale Iranului.(…) Nu poți spune că Iranul se află în conformitate cu prevederile tehnice ale acordului decât dacă ești 100% sigur că AIEA și serviciile noastre de informații sunt infailibile.” De remarcat că dinspre Pentagon lucrurile se vedeau foarte diferit. JCPOA “este scris în așa fel încât pleacă de la presupunerea că Iranul va încerca să trișeze, astfel că sistemul de verificare este destul de robust și intruziv,” spunea Jim Mattis, Secretarul Apărării, spre sfârșitul lunii aprilie.
Discursul premierului israelian Benjamin Netanyahu a fost decisiv în a-i oferi președintelui Trump acoperirea ideală pentru a abandona acordul. În definitiv, Iranul mințise cu privire la existența programului său nuclear și mai mult conservase know-how-ul necesar pentru a restarta programul atunci când momentul îi va permite acest lucru. Și totuși întrebarea care se ridică este de ce nu a profitat administrația Trump de revelațiile făcute de premierul israelian, într-o acțiune concertată cu europenii, pentru a cere Teheranului acces nelimitat la arhiva sa atomică sub regimul prevăzut de JCPOA? Ar fi fost o pârghie importantă. Este puțin probabil ca europenii să nu fi susținut SUA într-un astfel de demers. Iar în lumina noilor dovezi, ar fi fost momentul ideal pentru a cere prelungirea restricțiilor tehnice impuse Iranului dincolo de 2025.
Însă premisa operațională care pare să ghideze Administrația Trump este aceea că regimul de la Teheran este contestat intern, economia se află în cădere liberă, iar presiunea suplimentară generată prin reactivarea sancțiunilor ar plasa și mai mult regimul în corzi, forțând Iranul să se întoarcă la masa negocierilor și să accepte un deal încă și mai constrângător. În extremis, noul context ar putea chiar amenința nu doar stabilitatea regimului, dar însăși existența sa. Și totuși, să fie suficientă izolarea economică doar prin reactivarea sancțiunilor americane? Administratia reintră într-o logică de tip cine nu este cu noi este împotriva noastră, avertizând că – “orice națiune care ajută Iranul ar putea fi puternic sancționată de Statele Unite.”
În trecut, presiunea dăduse rezultate pe fondul unei pozitii unitare din partea membrilor permanenți din Consiliul de Securitate al ONU și, în general, a comunității internaționale. Dar acum este puțin probabil ca Rusia și China să accepte poziția americană retezându-și legăturile cu Teheranul. Dimpotrivă, vor avea toate motivele să se opună Americii demonstrând conjunctural că au ajuns să opereze într-o veritabilă axă a autocrațiilor (în formularea profesorului Hal Brands), scopul lor fundamental fiind tot mai mult contestarea unei ordini liberale reprezentate de America și de alianțele sale.
Dar efectul de bumerang și cele mai mari costuri, s-ar putea însă deconta la nivelul relației eurotlantice. Marea Britanie, Franța și Germania, semnatare ale JCPOA au anunțat că vor respecta în continuare prevederile acordului: “guvernele noastre rămân angajate să asigure respectarea acordului și vor colabora cu toate părțile rămase în acord pentru a asigura că acest lucru rămâne în vigoare, inclusiv prin continuarea beneficiilor economice pentru poporul iranian care sunt legate de acord.” Foarte probabil acesta rămâne și ingredientul cheie care va determina Iranul sa continue implementarea angajamentelor asumate în 2015. Pe de altă parte, vorbim de o poziționare care plasează cele trei puteri europene, pe o direcție de confruntare cu Washingtonul. Mai ales dacă după expirarea perioadelor de grație (respectiv 3 si 6 luni), Trezoreria SUA va decide sancționarea companiilor europene care fac afaceri în Iran și folosesc sistemul bancar american. Astfel de măsuri ar amplifica atmosfera de război comercial care deja plutește peste relațiile transatlantice. În plus revine puternic discursul despre o Europă suverană, autonomă, care nu mai poate conta pe protecția oferită de America: “Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini. Este sarcina noastra pentru viitor”, a spus Angela Merkel la Aachen. Un moment îndelung aplaudat de public. Și nu mai vorbim despre un discurs de campanie, ținut într-o berarie din Bavaria, ci despre un deziderat asumat explicit într-un discurs care celebra o viziune despre Europa, într-un loc încărcat de simbolism pentru intregul continent și unde este inmormantat fondatorul Sfantului Imperiu Roman, Carol cel Mare. La fel de sugestive rămân și cuvintele președintelui francez, Emmanuel Macron, cel care primea la 10 mai premiul “Carol cel Mare” pentru servicii aduse unității europene: ”dacă acceptăm ca alte mari puteri, inclusiv aliații, inclusiv prietenii din cele mai grele momente ale istoriei noastre, să decidă pentru noi, pentru diplomația noastră, pentru securitatea noastră, atunci nu mai suntem suverani.” În cancelariile din Vechea Europă (care tinde să-și articuleze propria versiune de Europa-first) se simte deja multă frustrare, chiar alienare față de o Americă-bully care amintește de atmosfera produsă de o altă mare traumă a relațiilor transatlantice, de invazia Irakului din 2003.
Dezacordul pe chestiunea iraniană între cele două maluri ale Atlanticului trebuie gestionat cu mare atenție și mai ales nu poate fi lăsat să scape de sub control, degenerând într-o spirală de sumă zero și mai ales pierzând din vedere marea temă a timpurilor noastre – revizionismele practicate de Rusia și China împotriva ordinii occidentale. În jurul acestor amenințări sunt construite atât Strategia de Securitate Națională a Casei Albe cât și Strategia de Apărare Națională a Pentagonului. Dar ambele depind în implementarea lor de o arhitectură robustă, de o constelație tonică de alianțe regionale. Diluarea acestor legături tradiționale, slăbirea și subminarea din interior a coeziunii alianțelor, de departe cele mai importante avantaje competitive ale Vestului, nu ar fi decât un mare cadou făcut puterilor iliberale.
Privită prin această lentilă, criza iraniană are o cu totul altă semnificație. “Dacă ar fi vrut să-și alieneze aliații și partenerii, să destabilizeze si mai mult Orientul Mijlociu, să elimine oxigenul din eforturile de a pedepsi Iranul pentru comportamentul său regional și să demonstreze Coreei de Nord că negocierea cu Statele Unite nu prea merită, atunci decizia președintelui este o mișcare inteligentă. Altfel, dacă recunoaștem că aliații și partenerii SUA sunt avantajul nostru comparativ, că presiunea comunității internaționale a avut un impact semnificativ asupra programului nuclear al Iranului și credem că Washingtonul va organiza o paradă dacă ar putea obține condiții similare celor JCPOA pentru Coreea de Nord, atunci decizia președintelui a fost una proastă,” spune Mara Karlin, director asociat al Programului de Studii Strategice de la SAIS, Universitatea Johns Hopkins.
