Vaclav Havel, un om ca toţi oamenii

„Politica implică întotdeauna şi puţin teatru“, credea preşedintele disident. Acum, la lăsarea cortinei, în aplauzele lumii, să rememorăm câteva dintre credinţele sale, dar să nu uităm „personajul“ Vaclav Havel... din spectacolul vieţii sale.

Cheia universului havelian stă în credinţa fermă într-o „ordine morală ancorată metafizic în infinit şi veşnicie“, aflată deasupra statului. Pentru Havel, protejarea individului „este o obligaţie superioară respectului faţă de stat“. În cele din urmă, „statul este o operă umană, omul este o operă divină“.

A fost un critic acerb al partidocraţiei („guvernarea secretariatelor politice“) care în lumea postcomunistă ajunge să colonizeze şi chiar să deturneze statul în interesul propriu: „acolo unde societatea civilă îşi pierde vigoarea, mai devreme sau mai târziu încep să obosească şi partidele politice, până când ajung să devină un fel de ghetouri intrate în putrefacţie, destinate numai şi numai să îi împingă pe membrii lor în sus, spre putere. Partidele nu au voie să fie mai importante decât interesul public“.

Dilemele lui Havel din zorii anilor ’90, atunci când, îngrozit, a înţeles natura Europei instituţionalizate - „cât de infinit de complicat şi greu de cuprins este acest maldăr, format numai din hârţoage administrative“ - sunt la fel de proaspete şi astăzi. 21 de ani mai târziu, la ieşirea lui Havel din scenă, Uniunea rămâne pentru cetăţenii ei acelaşi „monstru amorf compus din multe instituţii şi organe încurcate“, acelaşi munte de comunicate, puţin inteligibile, scrise în „eurocrată“.

Îi privea cu teamă pe oamenii care spuneau, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că sunt pregătiţi pentru istorie: „se apropie de comuniştii care cred cu trufie că au înţeles lumea pe deplin şi, prin urmare, ştiu perfect ce se va întâmpla. Iar atunci când se întâmplă să fie puţin altfel, încearcă să pună cu forţa lumea în calapodul lor“.

Umorul lui Havel a fost întotdeauna savuros. O arată o însemnare din jurnalul său despre o vizită de stat făcută în Thailanda în 1994: „După cum bine ştiţi, sunt un om căruia îi plac cafenelele, mă interesează tot şi nu mă şochează nimic. De aceea, în timp ce mergeam pe celebra Avenue din Bangkok pe care o cunoaşteţi toţi, mă durea foarte tare inima în timp ce treceam pe lângă străzile cu sex-shopuri. Ce mult mi-aş fi dorit să mă opresc aici să mă uit şi eu măcar o dată în viaţă. Mi se pare lamentabil faptul că toată delegaţia mea, în frunte cu ministrul de Finanţe, a vizitat locurile amintite“. Sau atunci când rememorează stângăciile grupului său de disidenţi, cu puţin înainte de prăbuşirea comunismului. La un moment dat, a primit vizita unor înalţi emisari ai lui Gorbaciov, „probabil colonei KGB“, care doreau să „examineze o fiinţă exotică“ şi să aprecieze dacă era duşman sau prieten al URSS. Havel a decis atunci să înregistreze totul, în secret, pe un reportofon: „problema era că aparatul era prevăzut cu o dotare specială. Atunci când banda se termina, începea să urle ca o sirenă. Exact aşa s-a şi întâmplat. Domnii colonei au sărit în sus şi aproape şi-au scos pistoalele, dar imediat s-au liniştit când şi-au dat seama că era vorba doar de tâmpenia noastră“.

Aversiunea sa faţă de tehnologia modernă este antologică: „De ce calculatorul îmi scrie de fiecare dată rândurile la distanţe diferite? De ce uneori se îndrăgosteşte aşa de mult de un text încât îl tipăreşte mereu şi mereu fără să-l mai pot opri?“. Asta se întâmpla în 1994. În 2002, la sfârşitul mandatului de preşedinte, a primit un computer mult mai modern: „adică mult mai complicat. Tot timpul mă întreabă ceva, vrea ceva, îmi reproşează câte ceva, se gândeşte la ceva, mă agasează mereu. Dacă degetul îmi alunecă greşit pe o altă tastă începe să cânte imnul panamez. Până să mă întorc de unde am plecat, reuşeşte să şteargă tot ce scrisesem. Fireşte, m-am înfuriat şi pe secretarul meu, şi pe Bill Gates“.

Reacţiona extrem de ciudat la anestezie, producându-i fantasme foarte vii. Şi se purta în consecinţă, crezând că sunt reale. Odată era cât pe ce să creeze un conflict interstatal. Se afla internat într-un spital din Austria, când a confundat nişte banale indicaţii pentru pacienţi cu planuri austriece menite să retransforme Republica Cehă în parte a Imperiului Austro-Ungar. I se părea „că acolo erau scrise adresele tuturor băncilor cehe ale căror acţiuni trebuiau cumpărate în bloc de austrieci, precum şi alte instrucţiuni concrete privind modul cum trebuia ca Republica Cehă să intre în proprietate austriacă“. A doua zi îl vizită tocmai preşedintele Austriei, iar preşedintele Havel a fost foarte aproape de a formula un protest diplomatic „împotriva instrucţiunilor lipite pe pereţi în saloanele spitalului“.

Era un perfecţionist în materie de dineuri oficiale. Stângăciile nu erau tolerate. Totul trebuia să fie perfect. Probabil o consecinţă a faptului că provine dintr-o familie de proprietari de restaurante. Odată, înaintea unui dineu, s-a întâmplat chiar ca el să reaşeze singur tacâmurile, iar „atunci când la dejunul cu împăratul Japoniei ne-au fost serviţi cartofi nefierţi, era cât pe ce să leşin. Din fericire, el i-a luat drept o specialitate culinară naţională“.

PS: „Nu sunt o legendă vie sau un prinţ de basm, ci un om ca toţi oamenii care - exact ca toţi oamenii – îşi jalonează drumul printr-o serie de eşecuri, greşeli şi erori.“