De același autor
De câteva luni trăim în așteptarea ofensivei ucrainene. Sunt mai multe semnale că aceasta urmează să se declanșeze dintr-un moment în altul. De exemplu, intensificarea loviturilor în spatele frontului, prin operațiuni clandestine care lovesc nu doar ținte simbolice (precum acoperișul Kremlinului sau fiefurile rezidențiale ale elitei ruse), dar atacă și elemente de infrastructură critică în Kursk, Smolensk sau Krasnodar (rafinării de petrol sau linii de cale ferată vitale pentru realimentarea frontului), la care se adaugă atacurile răsunătoare ale rezistenței anti-Putin în zona Belgorod, par să fie parte dintr-o coregrafie care anunță declanșarea unor operațiuni mult mai ample. În cele din urmă, miza operațiunilor clandestine nu este de a schimba decisiv balanța de putere – valoarea lor este mai degrabă psihologică, să demonstreze că infailibilitatea Rusiei chiar la ea acasă este un mit, forțând oarecum Moscova să se concentreze pe amenințarea din interior. Mai degrabă este o perdea de fum care anunță adevărata contraofensivă.
Dar pentru aceasta din urmă, sprijinul fără rezerve al Vestului este esențial. Pe acest fond revenim la o veche dilemă. Sunt foarte multe voci avizate care critică viteza Occidentului în susținerea militară a Ucrainei. De fapt, permanenta ezitare și tot acest comportament cu frâna trasă. Mereu a fost nevoie ca statele influencer – fie Statele Unite, fie Marea Britanie – să fie primele care oferă capabilități cheie precum tancuri M1 Abrams, F-16, HIMARS sau rachete cu rază lungă de acțiune pentru a urma o formă de domino la nivelul aliaților. Teama cea mare este aceea ca armele să nu fie folosite pentru a lovi ținte în adâncimea Rusiei.
Pentru mulți observatori, teoria victoriei este aceea că Ucraina trebuie să impună „o înfrângere masivă, vizibilă, umilitoare” a Rusiei la firul ierbii în teatrul de operațiuni, distrugând astfel încrederea Moscovei că armata sa mai poate să-și ducă la îndeplinire obiectivele sau să apere un teritoriu pe care îl menține cu greu. Cum arată această victorie? „A-l convinge pe Putin că a pierdut, iar primul pas în această direcție este ca Ucraina să-și recupereze militar teritoriul care i-a fost sistematic acaparat din 2014”, susțin foști înalți oficiali în administrațiile americane. Cu certitudine un astfel deznodământ va avea și ample consecințe pe plan intern în Rusia, zdruncinând din temelii fundația puterii lui Putin. Precedentul istoric este victoria japoneză în strâmtoarea Tsushima în mai 1905, care a distrus flota rusă (transformând-o pentru o vreme într-o putere maritimă marginală), amorsând ulterior o perioadă revoluționară în Rusia țaristă. Oricum, fotografia de etapă arată deja dezastruos pentru Putin: în 16 luni, Rusia are mai mulți morți și răniți decât în toate conflictele la care a participat după Al Doilea Război Mondial. Mai mult, a pierdut sute de avioane, mii de blindate și tancuri au fost neutralizate, iar arsenalul de rachete a fost consumat în proporție de mai bine de 80%. O imagine sugestivă care spune multe este aceea că Rusia a fost nevoită să redeschidă depozitele Armatei Roșii, aducând pe front tehnologie din primii ani ai Războiului Rece.
Argumentul celor care se tem să accelereze decisiv susținerea Ucrainei ține de teama escaladării până la pragul nuclear. Un Putin încolțit ar putea să-și folosească arsenalul nuclear. În același timp, pentru experți precum Kori Schake „a fi mai preocupat de utilizarea armelor nucleare decât de victima probabilă – ori de a împinge Ucraina spre obiective greu de atins pentru a evita riscul” ar putea avea un efect de bumerang, stimulând și legitimând șantajul nuclear. Alții, precum Lawrence Freedman, spun că utilizarea armelor nucleare nu poate fi un game-changer, valoarea lor operațională este extrem de limitată în special în campanii de uzură, unde progresul militar se măsoară în sute de metri, iar granița dintre cele două tabere practic nu există. Este evident că nu există un sens militar pentru dimensiunea nucleară. Pe acest fond, scenariul ideal – dacă există așa ceva – pentru Putin este prelungirea războiului de uzură dincolo de capacitatea și disponibilitatea politică a Vestului de a susține Ucraina, mizând pe înghețarea conflictului pe actualul aliniament teritorial.
Aceasta din urmă rămâne însă o realitate de neacceptat la Washington. Aflat săptămâna trecută în cel mai nou stat membru al NATO, în Finlanda, o societate care înțelege bine amenințarea rusă, Antony Blinken a respins o falsă pace, „o pace de tip Potemkin”: „O încetare a focului care pur și simplu îngheață liniile actuale și îi permite lui Putin să consolideze controlul asupra teritoriului pe care l-a ocupat, apoi să se odihnească, să se reînarmeze și să atace din nou – aceasta nu este o pace justă și de durată. Ar legitima acapararea de teritoriu a Rusiei. Ar recompensa agresorul și ar pedepsi victima”.
Dar poate mai mult ca niciodată, pentru a evita o pace de tip Potemkin, a venit momentul ca ezitările Vestului să fie semnificativ relaxate și sprijinul pentru contraofensiva ucraineană să fie decisiv accelerate. //
