Moldova sub amenințarea refacerii imperiului

Întrebarea la care nimeni nu vrea să prevadă un răspuns la Chișinău este dacă a fost vreodată cineva în stare să oprească Rusia atunci când aceasta a vrut să cucerească vreun teritoriu „din spațiul său vital“.

În discursul său de anexare a Crimeei, Vla­dimir Putin a deschis în mod oficial su­biectul revizuirii consecințelor geopolitice ale Războiului Rece. Același lucru l-a făcut Putin și în discuția cu li­de­rul tătarilor crimeeni, Mus­tafa Djemilev, atunci când a declarat că Ucraina a ieșit ilegal din componența URSS. Practic, Kremlinul ce­re revizuirea rezultatelor „capitulării URSS“ în fața Occidentului, referindu-se direct la recrearea statului rus în baza „dorinței le­gi­time a compatrioților săi“ de a reveni la „patria mamă“.

Ceea ce a decis, într-adevăr, des­tinul URSS a fost referendumul pentru independența Ucrainei de la 1 decembrie 1991, atunci când 92,3% din ucrainenii pre­zenți la vot (84%) au spus „Da“ in­de­pendenței. În mod cât se poate de evi­dent, procentul copleșitor al celor pre­zenți la votul din 1991 ne sugerează că in­clusiv etnicii ruși din Ucraina au votat masiv pentru independență. Fără Ucraina, URSS/Rusia a încetat a mai fi un imperiu și o superputere, iar Republica Moldova ob­ținea un relativ confort geografic și stra­tegic față de Rusia prin rolul de buffer pe care avea să îl joace Ucraina în urmă­toa­rele două decenii.

Dar iată că imperiul a fost reanimat. În logica „juridică“ a lui Putin, nu numai Ucraina ar fi candidata (principală) la co­rectarea „nedreptății istorice“, ci și ce­lelalte foste republici sovietice, dintre care una este Republica Moldova, care și-a de­clarat independența la 27 august 1991. Pu­tin nu a făcut, desigur, referire la Mol­do­va. Însă zeitgeist-ul moscovit a fost trans­mis de nimeni altul decât vicepremierul Dmitri Rogozin, care a declarat în urma unei ședințe de guvern, dedicată din câte se pare „blocadei Transnistriei“, că: „da­că Chișinăul se va duce spre Bruxelles, se va duce în UE și NATO, atunci Trans­nistria, cu siguranță, nu se va duce aco­lo“. Același Rogozin a mai declarat că „Chi­șinăul nu se gândește deloc la Trans­nistria, iar toate acțiunile [Moldovei] demonstrează că acest teritoriu nu îi mai aparține“ și că „lucrurile vor deveni și mai complicate dacă Moldova va sem­na Acordul de Asociere cu UE“. În același context anexionisto-național-determinist, președintele Sovietului Suprem, par­la­men­tul de la Tiraspol, a făcut o cerere oficială de „aderare“ la Rusia în baza rezultatelor referendumului transnistrean din 2006, la care 97% din populația entității se­pa­ratiste s-a pronunțat pentru independență și integrare cu Rusia. Iar ca parada ali­pirilor să fie completă, liderul găgăuz de la Comrat și-a anunțat intenția de veni cu o cerere similară în baza recentului „re­ferendum“ din februarie.

Atmosfera extrem de tensionată din ul­timele luni ne sugerează că, pe fondul cri­zei din Ucraina - și la adăpost geografic re­lativ față de Rusia –, Chișinăul a obținut ma­ximum în materie de progres pe agen­da asocierii cu UE, ba chiar, paradoxal, profunda criză în care se află regiunea i-a gră­bit Moldovei apropierea de UE. Dacă de­vansarea agendei asupra regimului de că­lă­torii în UE fără vize era un succes anunțat încă din noiembrie 2013, atunci semnarea Acor­dului de Asociere, în iunie 2014, este o surpriză care a trezit vii speranțe la Chișinău, in­clusiv de na­tură electorală. Ministrul moldovean de Ex­terne a și declarat că pers­pectiva de membru este o „necesitate urgentă“.

În același timp, întrebarea la care nimeni nu vrea să prevadă un răs­puns la Chișinău este dacă a fost vreodată cineva în stare să oprească Rusia atunci când aceasta a vrut să cu­ce­rească vreun teritoriu „din spațiul său vital“. Scorul istoric este destul de sum­bru pentru Moldova dintre Prut și Nistru, iar starea capacității de apărare, cel puțin a capitalei și infrastructurii critice, ridică mari sem­ne de întrebare.

Parcă pentru a complica și mai mult lu­cru­rile, la Chișinău coa­liția de la guvernare se află într-o paralizie autoinspirată pe tema numirii unui ministru com­pe­tent al Apă­rării, în timp ce armata Re­pu­blicii Mol­do­va nu a reușit încă să iasă din starea le­tar­gică de „grădiniță de copii cu AKM-uri“, acolo unde fenomenul sinu­ci­derii re­cru­ților, dezertările și hărțuirea sunt la or­di­nea zilei. Mai mult, la nivel de percepție a amenințărilor, cel puțin de­clarativ, elita politică se află într-o prea­fericită stare de expectativă, după zicala „poate scăpăm și de aceasă dată!“, după cum a demonstrat-o și ședința închisă a par­lamentului, unde a fost dezbătută pro­blema securității Mol­do­vei în contextul evenimentelor din Crimeea.

Parcă pentru a încununa opera, dinspre București au continuat să vină semnale con­tradictorii. Dacă, luni, președintele Bă­sescu insista asupra deja consacratului pro­iect-de-țară-de-tip-ofertă-politică-de-integrare, numit adesea și unire, dar de data aceasta numai la solicitarea eli­telor moldovenești, cu două zile mai târ­ziu, la întâlnirea Băsescu-Timofti, de la Iași, președintele României a fost mult mai eliptic în declarații. În timp ce, la Bru­xelles, comisarul pentru integrare Štefan Füle declara că UE s-ar putea să ia în cal­cul integrarea rapidă a Moldovei, preșe­dintele Băsescu vine, iarăși, cu același ve­tust „proiect de țară“ al unirii.

Chiar și în fața pericolului aproa­pe imi­nent de dezintegrare care planează asupra Republicii Mol­dova, puțini moldoveni mi­zează pe salvare prin unirea cu Ro­mâ­nia. Atât președintele Băsescu, cât și unii for­matori de opinie se încăpățânează să nu accepte următoarele realități și per­cep­ții moldovenești: circa un sfert dintre ce­tă­țenii moldoveni sunt rusofoni și proruși, iar la aceștia se adaugă încă 15-20% mol­doveni care le împărtășesc mai mult sau mai puțin orientarea strategică-identitară. Din aceste considerente, niciun guvern mol­dovean, fie că este de coaliție sau nu, nu își permite un discurs accentuat pro­românesc. Într-un an electoral, ba chiar mai mult, într-un an electoral cu o miză strategică, a agita spiritele cu o retorică unionistă este nu numai contraproductiv, ci și probă de miopie politică. În situația fragilă în care se află Republica Moldova în prezent, unirea este ultimul lucru la ca­re se vor gândi moldovenii.

Traian Băsescu nu face decât să agi­te spi­ritele pe o temă absolut marginală, în con­textul în care re­giunea întreagă se con­fruntă cu probleme de supraviețuire. Își asumă Bucureștiul să-i dicteze Chișinăului dacă Transnistria este sau nu a Republicii Moldova? Își asumă Bucureștiul, care pre­tinde că „știe mai bine“ care este iden­ti­tatea Republicii Moldova ca stat și ca so­cietate, riscul de a strica această majo­ri­tate fragilă, formată pentru prima dată în două decenii de independență? Mai mult, își pune problema Bucureștiul că acum e momentul când o strategie europeană (in­trinsec opusă unionismului) nu numai că este dezirabilă, dar trebuie făcută posibilă pentru Republica Moldova?

În lumina (sau poate întunericul?) in­ten­țiilor Kremlinului, atât Chișinăul, cât și Bucureștiul ar trebui să se pregătească pentru recidiva imperiului, care, probabil, va încerca să-și întindă iarăși tentaculele până la Prut. Întrebarea care așteaptă răs­puns este ce formă va lua această tentativă de recreare a imperiului și cât va mai putea supraviețui Moldova. De un singur lucru mai depinde calitatea de „can­didată“ a Republicii Moldova: când și cum va dori Moscova să facă legătura între „ța­ra-mamă“ și conaționalii săi orbiți de nostalgia URSS. Iar pentru ca URSS să nu revină, Cotroceniul ar trebui să pună semnul egal între Chișinău și Kiev, acolo unde se joacă cu adevărat soarta întregii regiuni, și să înceteze să vadă ce se întâmplă în Est, doar analizând situația de până la Nistru. //