De același autor
La o privire atentă asupra celor care au lansat mişcarea, se vede că avem în faţa noastră o generaţie postislamistă, pentru care marile mişcări revoluţionare din anii 1970 şi 1980 sunt istorie, istoria părinţilor lor. Noua generaţie nu mai este interesată de ideologie: toate sloganurile ei sunt pragmatice şi concrete („cară-te!“); tinerii aceştia nu mai invocă islamul aşa cum făceau predecesorii lor în Algeria la sfârşitul anilor 1980. Ceea ce ei exprimă în primul rând este un refuz al dictaturilor corupte şi o cerere de democraţie. Evident, asta nu înseamnă că demonstranţii sunt laici, atâta doar că ei nu mai văd în islam o ideologie politică în stare să genereze o orânduire mai bună: ei se află cu adevărat într-un spaţiu politic laic. Acelaşi lucru în ce priveşte celelalte ideologii: sunt naţionalişti (dovadă steagurile pe care le flutură), dar nu mai ridică în slăvi naţionalismul. Un element original: teoria complotului nu se mai bucură de mare trecere: Statele Unite şi Israelul (sau Franţa în Tunisia, deşi l-a susţinut pe Ben Ali până în pânzele albe) nu mai sunt arătate cu degetul drept cauza nenorocirilor lumii arabe. Până şi panarabismul a dispărut ca slogan, deşi efectul de mimetism care îi scoate în stradă pe yemeniţi şi pe egipteni în urma evenimentelor din Tunisia dovedeşte că există o realitate politică a lumii arabe.
Este o generaţie pluralistă şi pentru că este mai individualistă. Din studiile sociale reiese că este mai instruită decât precedenta, că trăieşte mai mult în cadrul unor familii nucleare, că are mai puţini copii, dar şi, totodată, că este afectată de şomaj sau că trăieşte o degradare socială. Este mai informată şi are de cele mai multe ori acces la mijloacele de comunicare moderne care îi permit să se conecteze în reţea, de la individ la individ, fără să mai treacă prin medierea partidelor politice (care oricum sunt interzise). Tinerii ştiu că regimurile islamiste au devenit dictaturi: ei nu mai sunt fascinaţi nici de Iran, nici de Arabia Saudită. Tinerii demonstranţi din Egipt sunt exact aceia care manifestă în Iran contra lui Ahmadinejad (regimul de la Teheran se preface că susţine mişcarea din Egipt, dar o face din motive de propagandă, căci, de fapt, în felul acesta îşi reglează conturile cu Mubarak). Este foarte posibil să fie credincioşi, dar nu amestecă revendicările politice cu credinţa: în acest sens este o mişcare „laică“, pentru că desparte religia de politică. Poate că sunt practicanţi ai religiei, dar o fac individual.
Se manifestă în primul rând pentru demnitate, pentru „respect“: sloganul a pornit din Algeria la sfârşitul anilor 1990. Valorile în care cred sunt universale. Dar democraţia pe care o revendică astăzi nu mai este un produs de import: în aceasta constă marea diferenţă faţă de democraţia promovată de către Administraţia Bush în 2003, o democraţie inacceptabilă, deoarece nu avea nicio legitimitate politică şi era asociată cu o intervenţie militară. În mod paradoxal, slăbirea poziţiei Statelor Unite în Orientul Mijlociu şi pragmatismul Administraţiei Obama, astăzi, îi permit unei cereri autohtone de democraţie să se exprime perfect legitim.
Dar atenţie! O revoltă nu înseamnă o revoluţie. Mişcarea nu are lideri, nu are partide politice şi nu este dirijată, în consonanţă cu natura ei, dar pune problema instituţionalizării democraţiei. Este puţin probabil ca dispariţia unei dictaturi să aibă ca efect automat apariţia unei democraţii liberale, aşa cum a sperat Washingtonul pentru Irak. În fiecare ţară arabă, ca de altfel pretutindeni în lume, există un peisaj politic cu atât mai complex, cu cât a fost ocultat de dictatură. Or, în realitate, în afara islamiştilor şi, foarte adesea, a sindicatelor (aşa slăbite cum sunt), nu există mare lucru.
Îi numim islamişti pe cei care văd în islam o ideologie politică în stare să rezolve toate problemele societăţii. Cei mai radicali au ieşit din scenă şi s-au alăturat Jihadului internaţional, deci nu-i mai găsim aici. Sunt în deşert cu Al-Qaeda în Magrebul islamic (AQMI), în Pakistan sau în suburbiile Londrei. Ei nu au o bază socială sau politică. Jihadul global este complet deconectat de mişcările sociale şi de luptele naţionale. Bineînţeles, propaganda Al-Qaeda încearcă să prezinte mişcarea ca avangarda întregii comunităţi musulmane împotriva oprimării occidentale, dar fără succes. Cei pe care îi recrutează Al-Qaeda sunt tineri jihadişti de nicăieri, fără o bază socială, care au rupt orice legătură cu vecinii şi cu familia. Al-Qaeda a rămas prizonieră a logicii ei de „propagandă prin fapte“ şi nu s-a preocupat niciodată să construiască o structură politică în cadrul societăţilor musulmane. Şi cum, în plus, acţiunea Al-Qaeda este localizată cu precădere în Occident sau vizează ţinte definite ca occidentale, impactul ei cu societăţile reale este nul.
Altă iluzie optică este stabilirea unei relaţii între reislamizarea masivă care a părut să cuprindă societăţile din lumea arabă în cursul ultimilor treizeci de ani şi o radicalizare politică. Dacă societăţile arabe sunt mai vizibil islamice decât acum treizeci sau patruzeci de ani, cum se explică absenţa de slogane islamice în actualele demonstraţii? Acesta este paradoxul islamizării: depolitizarea masivă a islamului. Reislamizarea socială şi culturală (vălul obligatoriu, numărul crescând al moscheilor, înmulţirea predicatorilor, canale de televiziune religioase) nu se datorează militanţilor islamişti, ea a deschis o „piaţă religioasă“ asupra căreia nimeni nu exercită vreun monopol; ea răspunde unei recente căutări a elementului religios de către tineri, o căutare care este individualistă, dar şi schimbătoare. Pe scurt, în anii 1980 islamiştii aveau în spaţiul public monopolul cuvântului religios; acum l-au pierdut.
Pe de o parte, dictaturile au favorizat deseori (nu şi în Tunisia) un islam conservator, vizibil, dar vag politic, obsedat de controlul asupra moravurilor. Vălul obligatoriu s-a banalizat. S-a întâmplat că acest conservatorism al statului a fost în acord cu o orientare: tendinţă numită „salafistă“ care pune accentul pe reislamizarea indivizilor, şi nu pe mişcările sociale. Deci, oricât ar părea de paradoxal, reislamizarea a dus la o banalizare şi o depolitizare a semnificatului religios: când totul este religios, nimic nu mai este religios. Ceea ce, văzut dinspre Occident, a apărut ca un uriaş val verde de reislamizare nu este, până la urmă, decât o banalizare: totul devine islamic, de la fast-food la moda feminină. Dar formele de evlavie s-au individualizat: individul îşi construieşte credinţa, îşi caută predicatorul care îi vorbeşte despre realizarea de sine, ca egipteanul Amr Khaled, şi nu se mai interesează de utopia statului islamic. „Salafiştii“ se concentrează pe apărarea semnelor şi valorilor religioase, dar nu au un program politic: sunt absenţi din contestaţia în care nu apar femei în burqa (în timp ce chiar în Egipt sunt multe femei printre demonstranţi). Şi apoi alte curente religioase despre care se credea că sunt în regres, cum este sufismul, cunosc o nouă tinereţe. Această diversificare a religiosului iese din cadrul islamului, aşa cum vedem în Algeria sau în Iran, unde se constată un val de convertiri la creştinism.
O altă greşeală ar fi să credem că dictaturile apără secularismul împotriva fanatismului religios. Cu excepţia Tunisiei, regimurile autoritare nu au secularizat societăţile, dimpotrivă, ele s-au acomodat cu o reislamizare de tip neofundamentalist care cere să se aplice sharia fără să-şi pună problema naturii statului. Pretutindeni, teologii şi instituţiile religioase oficiale au fost puse la respect de stat şi s-au refugiat într-un conservatorism teologic timid. Astfel încât funcţionarii tradiţionali formaţi la Al-Azhar nu mai sunt la curent cu noile tendinţe nici în ce priveşte chestiunile politice, nici marile mize ale societăţii. Ei nu au ce oferi noilor generaţii, care caută alte modele pentru a-şi trăi credinţa într-o lume mai deschisă. Pentru prima dată, conservatorii religioşi nu merg în sensul contestaţiei populare.
Această evoluţie afectează şi mişcările politice islamiste care intră în sfera de influenţă a Fraţilor Musulmani şi a epigonilor lor, cum este partidul Nahda din Tunisia. Fraţii Musulmani s-au schimbat mult. Au avut, în primul rând, experienţa eşecului atât în succesul aparent (revoluţia islamică din Iran), cât şi în înfrângere (reprimarea lor generală). Noua generaţie militantă a tras învăţămintele, la fel şi vechii militanţi ca Tachid Ghannouchi din Tunisia. Au înţeles că luarea puterii în urma unei revoluţii duce fie la război civil, fie la dictatură; în lupta lor împotriva represiunii la care au fost supuşi s-au coalizat cu alte forţe politice. Ei îşi cunosc bine propria societate şi ştiu ce puţin contează pentru ea ideologia. Au învăţat şi din modelul turc: Erdogan şi partidul AK au reuşit să împace democraţia cu victoria electorală, cu dezvoltarea economică, cu independenţa naţională şi cu promovarea unor valori, dacă nu islamice, cel puţin „de autenticitate“.
Dar şi mai important este că Fraţii Musulmani nu mai sunt purtătorii unui alt model economic sau social. Ei au devenit conservatori în ce priveşte moravurile şi liberali când e vorba de economie. Este, fără îndoială, cea mai importantă evoluţie: în anii 1980, islamiştii (în special şiiţii) pretindeau că apără interesele claselor oprimate şi recomandau insistent o etatizare a economiei şi o reîmpărţire a bogăţiilor. Astăzi, Fraţii Musulmani egipteni au aprobat contrareforma agrară impusă de Mubarak, care constă în a reda moşierilor dreptul de a mări arenda şi de a-şi da afară fermierii. Rezultat: islamiştii nu mai au ce căuta în mişcările sociale care agită Delta Nilului, unde se observă de-acum încolo o revenire a „stângii“, adică a militanţilor sindicalişti.
Dar îmburghezirea islamiştilor este un atu şi pentru democraţie: e drept că nu îi împinge să se alăture revoluţiei islamice, dar îi orientează spre o atitudine conciliantă, le recomandă compromisul şi alianţa cu alte forţe politice. Astăzi nu ne mai întrebăm dacă dictaturile sunt sau nu cea mai bună pavăză împotriva islamismului. Islamiştii au devenit actori ai jocului democratic. Sigur că vor continua să pretindă un control mai strict al moravurilor, dar, neputând să se sprijine pe un aparat de represiune ca în Iran sau pe o poliţie religioasă ca în Arabia Saudită, vor trebui să se împace cu o cerere de libertate care nu se opreşte doar la dreptul de a alege un parlament. În concluzie: fie islamiştii se vor asimila curentului salafist şi conservator tradiţional, pierzându-şi în felul acesta pretenţia de a gândi islamul în termenii modernităţii, fie vor trebui să facă efortul de a-şi reconsidera propriile concepţii despre raporturile dintre religie şi politică.
Fraţii Musulmani au cu atât mai multe şanse să devină o cheie a schimbării, cu cât generaţia revoltată nu încearcă defel să se structureze politic. Momentul de faţă este al revoltei de protest, el nu anunţă un nou tip de regim. Pe de altă parte, societăţile arabe continuă să fie mai degrabă conservatoare; clasele de mijloc care s-au dezvoltat în urma liberalizărilor economice caută stabilitate politică, ele protestează mai ales împotriva naturii de prădător a dictaturilor, care în Tunisia a mers până la cleptomanie. Comparaţia dintre Tunisia şi Egipt este edificatoare. În Tunisia, clanul lui Ben Ali îşi slăbise toţi aliaţii potenţiali, refuzând să împartă nu numai puterea, ci mai ales bogăţia: clasa oamenilor de afaceri a fost literalmente escrocată în permanenţă de către familia fostului preşedinte; armata nu numai că a fost exclusă din jocul politic, dar, şi mai grav, a fost îndepărtată de la împărţirea bogăţiilor; armata tunisiană, săracă, are tot interesul să sprijine un regim democratic care să-i asigure un buget mai substanţial.
În Egipt, dimpotrivă, regimul avea o bază socială mai largă, iar armata era asociată nu numai cu puterea, ci şi cu gestionarea economiei şi cu beneficiile care decurgeau de aici. Este de aşteptat ca peste tot în lumea arabă cererea de democraţie să se izbească de înrădăcinarea socială a reţelelor clientelare ale tuturor regimurilor. Există aici o dimensiune antropologică interesantă: cererea de democraţie este capabilă să depăşească reţelele complexe de obedienţă şi de apartenenţe la corpuri sociale intermediare (că e vorba de armată, de triburi, de clientelă politică etc.). Ce putere au regimurile să acţioneze asupra obedienţelor tradiţionale (beduinii în Iordania, triburile din Yemen)? Cum pot sau nu aceste grupuri sociale să se conecteze la această cerere de democraţie şi să devină actori participanţi? Cum se va diversifica referinţa religioasă şi cum se va adapta ea la noile situaţii? Procesul va fi lung şi haotic, dar un lucru e sigur: nu se mai poate vorbi de excepţionalismul arabo-musulman. Actualele evenimente reflectă o schimbare în adâncime a societăţilor din lumea arabă. Aceste schimbări sunt în gestaţie de multă vreme, dar au fost ocultate de clişeele pe care Occidentul se încăpăţâna să le lipească pe Orientul Mijlociu.
Acum douăzeci de ani, am publicat Eşecul islamului politic. Că a fost citit sau nu n-are importanţă, dar ce se petrece azi ne arată că actorii locali au tras singuri învăţămintele din propria lor istorie. Noi nu am terminat-o cu islamul, asta e sigur, şi democraţia liberală nu este „sfârşitul istoriei“, dar de-aici încolo islamul trebuie gândit în cadrul autonomizării lui în raport de o cultură „arabo-musulmană“ care, astăzi ca şi ieri, nu s-a închis în sine.
Adaptare după Le Monde (12 februarie) de LUMINIŢA BRĂILEANU
Olivier Roy este profesor şi director al programului mediteranean de la Institutul Universitar European, Florenţa (Italia)
