Legea offshore: cum ieșim din impas?

De șapte ani știm și de viitoarea producție offshore, și de liberalizarea pieței pentru onshore și am fi putut pregăti un nou cadru fiscal.

Otilia Nutu 17.07.2018

De același autor

 

După câteva zile fierbinți, Camera De­pu­taților a aprobat controversata Lege a exploatărilor de gaze offshore. Într-adevăr, se impunea o lege care să clarifice cine și ce aprobări și avize trebuie să dea pentru construcții și lucrări. Marea dispută a fost însă pe câteva articole controversate, unele dintre ele existente în varianta ieșită de la Senat, altele apărute chiar în plenul Ca­merei Deputaților; controversele au fost semnalate atât de public și de presă, cât și de Consiliul Legislativ. Abia aprobată leg­­ea, se pune problema corectării ei prin OUG. Ce să mai înțelegem?

 

Prima problemă o reprezintă cadrul fiscal apărut în ultima zi de dezbateri. În varianta din Senat, companiile obțineau o confirmare că impozitele de la momentul concesiunii (2008) rămân neschimbate, că nu se mai aplică impozite apărute între timp pentru exploatările onshore (impozitul pe veniturile suplimentare, taxa pe stâlp) și aveau și o garanție prin acel „credit fiscal“ că orice impozit plătit în plus le va fi returnat. Cumva, aveau dreptate: legea veche pentru exploatările offshore, OUG 160/1999, prevedea că tot cadrul fiscal (redevențe, alte impozite sectoriale) rămâne neschimbat pe toată durata concesiunii. Dar, în ultima zi, prevederile din noua lege offshore privind cadrul fiscal s-au modificat radical. În esență, se introduce un impozit progresiv construit pe modelul impozitului pe veniturile suplimentare din OG 7/2013. Contrar a ceea ce cred unii optimiști, parlamentarii nu s-au trezit peste noapte cu vreo idee genială și nici n-a existat vreun expert în spatele grilei de impozitare: ea este exclusiv un copy-paste dintr-o lege proastă și desuetă aplicabilă azi exploatărilor onshore. Că statul nu a avut vreun calcul în spate este evident: dacă ar fi avut, ar fi fost primii să-l publice și să se laude cu el.

 

Ca să înțelegem de unde vine impozitul din legea offshore, e nevoie de puțină istorie. În 2011, în România aveam un preț reglementat pentru gazele de producție internă și un contract de privatizare a Petrom din 2004 cu o clauză de stabilitate care spunea că, timp de 10 ani, până în 2014, statul român nu poate modifica unilateral niciun impozit pe petrol și gaze. La momentul respectiv, aveam un acord cu FMI, UE și Banca Mondială, în care statul român se angajase să accelereze aplicarea directivelor europene pe energie și să liberalizeze piața de gaze. Asta însemna însă și prețuri mai mari pentru consumatorii finali. Drept urmare, s-a ajuns cu toată lumea la înțelegere că statul român va crește gradual prețurile, dar va încasa niște impozite suplimentare din care poate să crească asistența socială pentru cei în nevoie. Concret: să zicem că prețul reglementat al gazului era 100 (cifră fictivă). Prețul de piață era 200. Statul a făcut un plan să crească gradual prețul reglementat la 120, 140 etc. până la 200, nivelul de piață, după care piața se libe­raliza. Până la momentul liberalizării, companiile de gaze (Romgaz, Petrom) ar fi făcut profituri suplimentare doar din pixul statului prin creșterea prețurilor administrate. Petrom ar fi căzut de acord să împartă câștigul suplimentar cu statul, adică ar fi fost de acord cu impozitarea suplimentară a acestor profituri, câtă vreme statul liberaliza odată piața; modificarea fiscalității era legal posibilă, dar nu unilateral, ci doar cu acordul Petrom. Așa a apărut impozitul pe veniturile su­pli­mentare pentru gaze.

 

Aveam două situații. Pentru ex­ploatările existente, creș­te­rea prețului reglementat de la 100 la 120-140 ducea automat la o creștere atât a venitului din vânzări, cât și a profitului cu aceeași sumă. Să zicem, la o cheltuială de 5.000, în loc să încasezi 6.000 din vânzări, încasai 7.200, doar din creșterea de preț, fără să îți crească în vreun fel cheltuielile. Toată lumea avea de câștigat, și statul, și companiile, împărțind între ele plusul de profit de 1.200.

 

Odată cu creșterea prețului reglementat, deveneau profitabile și alte zăcăminte, care nu se puteau valorifica decât cu investiții. Evident, investiția înseamnă chel­tuială și ea trebuie dedusă. Dacă faci venituri de 1.000 la cheltuieli de 900, nu poți pune un impozit de 45% pe venit, că îl bagi pe investitor în faliment, ci fie impozitezi profitul de 100, fie pui un impozit pe venit foarte mic, 1-2%, să mai rămână și investitorul cu ceva. Cum companiile făceau totuși profituri suplimentare serioase din exploatările existente, s-a pus o limită pentru cheltuielile deductibile de investiții de 30% din veniturile suplimentare. Acest lucru are sens doar câtă vreme companiile făceau profituri suplimentare pentru o bună parte din activitatea lor doar din creșterea graduală a prețului reglementat.

 

În anul 2018, piața de gaze s-a libe­ralizat. Prețul de piață nu mai e ipoteticul 200, se poate duce la 150 sau la 300. Prețul de pornire de 100 nu mai are relevanță pentru nimic. Întreaga schemă cu impozitul pe veniturile suplimentare fusese gândită ca o schemă temporară, care urma să fie înlocuită cu altceva odată cu liberalizarea integrală a pieței de gaze în 2014-2017. Mai mult, odată cu liberalizarea pieței, impozitul pe veniturile suplimentare a început să distorsioneze piața: dacă prețul de piață era, să zicem, 170, dar conform calendarului ar fi ajuns la 200, Romgaz, companie de stat cu frică de Curtea de Conturi, nu avea curaj să vândă la prețul de piață, ci la 200, ca să nu i se impute că face profituri prea mici sau fraudează bugetul de stat plătind impozite mai mici pe veniturile suplimentare. Așa se explică faptul că în ultimii trei ani și-a redus producția, în timp ce am importat mai mult la prețuri mai mici, de piață, de la Gazprom. Impozitul pe veniturile suplimentare trebuia înlocuit cu altceva, adecvat noilor condiții, nu extins și la producția nouă offshore. De șapte ani știm și de viitoarea producție offshore, și de liberalizarea pieței pentru onshore și am fi putut pregăti un nou cadru fiscal.

 

Pentru producția offshore nu au sens nici referirile la nivelurile de prețuri dintr-un calendar de mult depășit, nici limitarea deducerilor pentru cheltuielile de investiții, întrucât tot profitul se va face din investiții noi, nu din creșterea administrativă a unor prețuri pentru o producție existentă și profitabilă și la un preț scăzut.

 

Probabil că impozitarea ideală ar fi pe la mijloc. Fiscalitatea din anul 2008 și OUG 160/1999 sunt desuete, ele însemnând doar redevențele de 3,5-13,5% (plus impozitul normal pe profit). Chiar ținând cont de particularitățile exploatărilor de la noi, fiscalitatea sectorului hidrocarburilor e destul de redusă și, probabil, inadecvată pentru noile zăcăminte offshore. Ar fi fost cazul să se pună la punct un nou regim fiscal pentru întregul sector.

 

O altă prevedere controversată, oarecum nuanțată în legea finală, era obligativitatea subcontractării de companii cu capi­tal românesc. Prevederea părea cu dedicație, existând o singură companie ro­mâ­nească, întâmplător bine conectată politic, pentru unele dintre echipamentele necesare pentru exploatarea gazelor din Marea Neagră. Articolul a fost totuși cârpit pentru a nu apărea vreun risc de infringement, fiind reformulat pentru a permite subcontractori din UE, ceea ce nu prea mai are logică, nici măcar din perspectiva naționalismului economic.

 

Tot în categoria naționalismului economic cârpit prost vedem și ultima adăugare majoră în forma finală a legii: obligația companiilor de a face 50% din tranzacțiile angro pe bursele de gaze din România. Prevederea e, într-adevăr, mai puțin proastă decât ar fi putut fi: nu exis­tă vreo obligație de a păstra „gazul în țară“, cum s-a anunțat triumfalist. S-ar fi putut introduce, de pildă, clauza „destinat consumului intern“, cum a mai fost în trecut în legea energiei, înainte de libe­ralizare. Acest lucru ar fi însemnat însă o interdicție de export, în contradicție nu doar cu directivele europene pe energie, ci și cu Tratatul UE. Așa cum e formulat, producătorii offshore vor putea vinde pe burse în România unor traderi care vor putea exporta sau vor putea încheia direct contracte cu consumatori industriali (din România sau din alte țări), adică nu în piața angro. Singura problemă e că pentru 50% din producție nu vor putea încheia contracte pe termen lung cu care să garanteze credite pentru investiții, acest model de finanțare fiind cel mai frecvent pentru proiecte de energie cu investiții mari și recuperare în mulți ani.

 

Cum ieșim din impas? Companiile offshore trebuie să ceară și ele public bună guvernare: o dezbatere transparentă, corectă cu toată lumea și o fundamentare solidă a legii, pe studii făcute de stat, nu contractate de companii. Mai ales sensibila chestiune a cadrului fiscal trebuie tratată ca la carte. Ea ar putea fi pusă la punct până în toamnă-iarnă, dacă vrem cu adevărat s-o facem. Nu de alta, dar în următorii doi ani vom avea patru rânduri de alegeri: prilej numai bun pentru OUG-uri naționalist-populiste și OUG-uri cu corecții pentru investitori, adică impredictibilitate, din care va pierde toată lu­mea, companii, contribuabili, consu­ma­tori.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22