Horthy-Kádár–Orbán – progres sau regres?

Abordarea problemei evoluției istorice și politice a Ungariei este importantă, deoarece (exceptând Basarabia-Moldova) este cel mai important vecin al României. Această abordare trebuie făcută cât mai lucid, fără balastul mitologiilor trecute sau prezente.

Din păcate, relațiile bilaterale au suferit și suferă și în prezent, greșelile de ambele părți venind mai ales din cauza politicienilor. O ocazie ratată din cauza naționalismului revoluționarilor maghiari a fost momentul 1848–1849, când nu au mai vrut să recunoască autonomia Transilvaniei, existentă în Evul Mediu. Acești revoluționari au fost ulterior foarte pragmatici (ca să ne exprimăm elegant) când au forțat compromisul austro–ungar din 1867 (care a semănat destul de mult cu un șantaj), în dauna celorlalte minorități. Chiar și așa, procentul populației maghiare în partea ungară a Imperiului era de 40,7% în 1851, 46,9% în 1869, 48,5% în 1890, 51,4% în 1900 și 54,5% în 1912.

În 1918 s-a folosit tema federalizării Imperiului, la care priveau cu simpatie și unii politicieni români transilvăneni. Federalismul habsburgic a izbândit în fosta Iugoslavie, unde Tito (tată croat, mamă slovenă) a dat o autonomie egală tuturor republicilor. Vechea Iugoslavie, dintre 1918–1945, a vrut să fie un stat național sârb, ceea ce a încercat mai târziu Slobodan Miloșevici. Toate partidele politice considerau Tratatul de la Trianon ca fiind inacceptabil, revizuirea tratatului devenind politica oficială a tuturor guvernelor din perioada 1920-1939. Scurtul experiment bolșevic maghiar a fost mai mult o reacție de respingere a Tratatului de la Trianon decât o aderență sinceră la ideile pomovate de Béla Kun.

În 1920, după eșecul Republicii Ungare a Sfaturilor, Miklós Horthy (ultimul comandant al flotei austro-ungare) a fost ales regent pe viață de Parlament, primul lider maghiar în fruntea țării din 1301, de la Andrei al II-lea, ultimul Árpádian. Acest artificiu constituțional al Regenței era determinat de faptul că, la presiunile Antantei, a fost votată o lege prin care era detronată Dinastia de Habsburg. A urmat o perioadă intitulată Teroarea Albă, îndreptată în special împotriva evreilor și comuniștilor. Excesele comandourilor (detașamentelor) ofițerești au avut mai curând un caracter anticomunist decât antisemit.

Viața politică a cunoscut un deceniu de stabilitate (1921-1931) pe timpul mandatului de prim-ministru al lui István Bethlen (provenit dintr-o familie nobilă care a dat doi principi Transilvaniei, pe locul patru ca mărime a mandatului de prim-ministru). În 1922, Bethlen a determinat adoptarea a trei măsuri legislative importante, o reformă agrară minimă (care a lăsat marile moșii aproape neatinse până în 1945), a redus numărul votanților de la 39% la 27,3% din numărul populației cu drept de vot și a stabilit un pact cu Partidul Social–Democrat, prin care acesta își limita activitatea la Budapesta, districte industriale și miniere, fără a se implica în zonele rurale. Ca rezultat al acestor artificii legislative discutabile, partidul său, Partidul Unității, în alianță cu Partidul Micilor Proprietari, a obținut o largă majoritate, situație asemănătoare cu cea din 2018.

Politica externă avea două idei principale, anticomunismul și revizionismul, deși Ungaria era slabă militar. Prietenia tradițională și istorică între Polonia și Ungaria era limitată de obligațiile internaționale ale celei din urmă față de România și Franța. Un mare succes al politicii externe a fost semnarea unui tratat cu Italia, în 1927. Bethlen a acordat prioritate progresului economic. În 1922, Ungaria a intrat în Liga Națiunilor, iar în 1924 a primit un împrumut important de la aceasta. Contele Bethlen a demisionat în urma crizei economice, pentru a atenua tensiunile politice.

Ulterior, au apărut în viața politică partidele extremiste, care au fost ulterior reprezentate în guvernele lui Gyula Gömbös (1931–1936) și Béla Imrédy (1938–1939). Începând din 1931, datorită ascensiunii extremismului politic, Miklós Horthy a început să se implice mai mult în conducerea statului. Această ascensiune a fost facilitată de numărul foarte mare al săracilor. În lipsa unei reforme agrare similare cu cea din România, marile moșii nobiliare au rămas aproape intacte. Gömbös a avut două obiective în activitatea lui, combaterea efectelor crizei și introducerea sistemului fascist de guvernare. Datorită faptului că, în mai 1939, Pál Teleki (prim-ministru între 1939–1941, descendent și el dintr-o familie nobiliară din Transilvania), a convocat alegeri anticipate, adepții partidelor fasciste au luat două treimi, inclusiv formațiunea populisto–fascistă Crucile cu Săgeți. Miklós Horthy, István Bethlen și Pál Teleki erau adepții unui regim parlamentar de tip occidental, spre deosebire de armată și popor, mult mai permeabile la populism și la cântecele de sirenă ale Germaniei.

Guvernul Imrédy a introdus legi rasiale similare cu cele de la Nürnberg referitoare la evrei. După primul arbitraj de la Viena, din 1938, Ungaria a anexat o parte a Cehoslovaciei. Cu toate acestea, a fost refuzat în 1939 tranzitul trupelor germane care participau la invazia Poloniei. O măsură importantă a fost numirea în fruntea Marelui Stat Major maghiar a generalului Heinrich Werth, șvab de origine, care a urmărit mai mult interesele Germaniei.

După Dictatul de la Viena din 1940 (al doilea arbitraj), în teritoriile ocupate ungurii erau majoritari numai dacă îi includeau și pe evrei, românii și sașii având preponderent atitudini antimaghiare. În Ardealul de Nord, trupele regulate și formațiunile paramilitare au comis o serie de atrocități împotriva populației românești, culminând cu cele de la Moisei, Ip și Treznea. Hitler a folosit această situație în avantajul lui, jucând rolul de arbitru între România și Ungaria sau, mai curând, asmuțindu-le una contra celeilalte. În urma anexărilor teritoriale masive, Horthy a realizat că nu are altă cale decât să se alăture Axei. În 1941, Ungaria a participat la invadarea Iugoslaviei, mai ales pentru că a putut încorpora Voivodina între granițele sale, România fiind singurul vecin al Iugoslaviei care nu a participat la invazie. Premierul Pál Teleki s-a sinucis în aprilie 1941, mai ales pentru că a fost împotriva acestei măsuri și era conștient de faptul că Ungaria nu poate fi câștigătoare alături de Germania. Horthy și Werth au fost însă de altă părere. În 1941, după toate anexările, minoritățile reprezentau 22,5% din populație, față de 7,9% în 1938, iar 49,5% din locuitorii teritoriilor anexate nu erau unguri.

Referitor la perioada 1938–1944, trebuie menționată și problema evreilor. Aceștia au fost considerați țapi ispășitori pentru revoluția lui Béla Kun. Prima lege anti-evreiască a fost Legea nr. 25/1920. Antisemitismul maghiar a avut un caracter rasist distinct, spre deosebire de cel românesc, naționalist și economic.  Evreii au fost foarte loiali Ungariei, iar în Ardeal au fost printre principalii suporteri ai maghiarizării. Până în 1918 au fost aliați cu marea nobilime, antisemitismul manifestându-se mai ales în rândul micii nobilimi, funcționarilor, militarilor și țăranilor. La Budapesta, în 1921, 88% dintre membrii Bursei și 91% dintre brokeri erau evrei. Între 50% și 90% din industrie era deținută de un număr restrâns de familii evreiești. Evreii reprezentau 25% din numărul total al studenților maghiari și 43% dintre studenții Politehnicii din Budapesta, 60% din medici, 51% dintre avocați și 34% dintre editori și jurnaliști.

Între martie 1944 și ianuarie-februarie 1945, cel puțin 500.000 de evrei maghiari au luat calea lagărelor de concentrare naziste, de unde marea majoritate nu s-au mai întors. Vina în acest sens aparține autorităților germane și Crucilor cu Săgeți (Nyilas) ale lui Ferenc Szálasi. Miklós Horthy, deși era teoretic șeful statului, nu mai avea practic nicio putere. O dovadă în acest sens este faptul că Horthy a fost ajutat de unii evrei după război.

Horthy a fost mai mult un monarh constituțional decât un dictator. A purtat titlul oficial de regent, la fel ca și Franco în Spania. Deși era tot militar, în atitudini și mentalitate, prin comparație a fost mai democrat decât Ion Antonescu și a comis mai puține excese. Dar la fel ca și conducătorul român, nu a trimis evrei în lagărele de concentrare. Iar spre deosebire de Carol al II–lea, nu a căutat să destabilizeze sistemul democratic și a dat dovadă de o onestitate ireproșabilă. În atitudinea sa, a fost mai apropiat de Józef Piłsudski (amândoi au condus mai mult din umbră) decât de Ion Antonescu. Acestea sunt realități pe care trebuie să le acceptăm, chiar dacă nu ne plac, iar acțiunile sale au produs mult rău României. În perioada comunistă, el nu a fost denigrat așa de rău cum a fost denigrat Ion Antonescu în România. Poate ar trebui să înțelegem că în politica externă primordial este pragmatismul, nu miturile uneori răsuflate.

În 1956, Ungaria a fost prima țară din Estul Europei care s-a ridicat împotriva comunismului. Ungurii s-au simțit trădați încă o dată atunci, mai ales din cauza atitudinii Statelor Unite. János Kádár, liderul comunist cel mai longeviv (1956-1988), a fost mai liberal în domeniul economic și social, dar mai prosovietic în politica externă, compromis cunoscut sub numele de „comunism gulaș“. Atmosfera generală era mult mai relaxată, nivelul de trai era mai ridicat, călătoriile și munca în străinătate erau permise, iar climatul politic mai liberal și aproape complet depolitizat.

Kádár a fost mai popular decât Ceaușescu. A înlocuit limba de lemn cu un discurs public mai accesibil și mai sincer, iar teroarea polițienească era mai atenuată.  Dictonul „cine nu e cu noi e împotriva noastră“ a fost înlocuit cu „cine nu e împotriva noastră e cu noi“. Liderul maghiar a avut o conduită publică foarte moderată, înterzicând arborarea portretelor lui și orice cult al personalității la adresa persoanei sale.

Abordarea temelor naționaliste a început să fie permisă începând cu anii ’80, culminând cu publicarea în 1986 a unei istorii a Transilvaniei, sub egida Academiei Ungare, coordonată de ministrul Educației de atunci, Béla Köpeczi (născut la Aiud). În aceeași perioadă, guvernul maghiar a început să își manifeste preocuparea față de situația minorităților maghiare din statele vecine, situație ce începea să semene cu revizionismul din perioada interbelică. Tot în anii ’80 a început aplicarea reformelor economice mai profunde, inclusiv prin adoptarea unor elemente ale economiei de piață.

Cu toate acestea, incorecta alocare a fondurilor și unele proiecte economice ineficiente au dus la deteriorarea situației economice. Ungaria avea cel mai mare grad de îndatorare externă pe cap de locuitor din toată Europa de Est. Veniturile reale și nivelul de trai au început să scadă. Noul prim-ministru numit la jumătatea lui 1987, Károly Grósz, a demarat un program de austeritate economică. Toți acești factori, combinați cu valul de liberalizare politică inaugurat de Mihail Gorbaciov, au dus la înlăturarea de la putere a lui János Kádár în mai 1988 și înlocuirea lui cu Károly Grósz. Tranziția la capitalism s-a produs lin, prin dialog între comuniști și opoziție, ambele părți dând dovadă de diplomație și moderație, la fel ca și în Polonia. A avut loc autodizolvarea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar și transformarea lui în Partidul Socialist Ungar, în octombrie 1989. Pe 23 octombrie 1989 a intrat în vigoare o nouă Constituție, care schimba denumirea statului din Republica Populară Ungară în Republica Ungaria.

Viktor Orbán era considerat un „copil teribil“ al politicii maghiare la începutul anilor ’90. După înfrângerea din 1994, a cotit-o de la liberalism la ideile de dreapta, național-conservatoare, revizioniste, iar după 2014 antisemite și rasiste. Perioada 2006–2010 s-a caracterizat prin trei fenomene importante, declinul accelerat al socialiștilor, ascensiunea uimitoare a lui Orbán și radicalizarea climatului politic intern. Sătul de corupția socialiștilor, electoratul dorea o mână forte, care să facă ordine.

La scrutinul din 2010, partidul lui Orbán, FIDESZ, a obținut 68% din voturi, adică 263 locuri (majoritate absolută), iar partidul radical Jobbik 47 de mandate. Partidele moderate au fost zdrobite. Începând cu 2010, Orbán și-a asigurat poziția dominantă asupra presei de dreapta, scrise și electronice, tăcerea canalelor private de televiziune, controlul direct asupra vieții financiare. Susține deschis discriminarea aplicată investitorilor străini, epurarea justiției și a învățământului superior. Legea mass-media în 2010 și concedierile la televiziunea publică au completat această tendință. S-a trecut imediat în forță la înfeudarea statului intereselor partidului de guvernământ. În primele 18 luni ale mandatului, au fost formulate 12 amendamente constituționale, materializate în 26 de modificări constituționale, uneori la propunerea unui singur deputat. S-a desființat majoritatea de patru cincimi pentru modificarea Constituției și pentru declararea unei legi ca fiind urgentă.

A intrat în vigoare altă Constituție de la 1 ianuarie 2012, făcută ca și legile justiției și codurile de la noi. În februarie 2011 a fost anunțată schimbarea Constituției, iar votul a avut loc pe 18 aprilie, după nouă zile de dezbateri. Judecătorii Curții Constituționale nu vor mai fi aleși de o comisie paritară, ci de majoritatea parlamentară, numărul lor crescând de la 11 la 15, iar mandatul de la 9 la 12 ani (schimbări făcute pentru a acapara această instituție). Vârsta de pensionare a judecătorilor a scăzut de la 70 la 62 de ani, ținta fiind președintele Curții Supreme de Justiție. Curtea Constituțională nu mai poate analiza legile din domeniul financiar. Majoritatea guvernamentală de două treimi face ca toate legile să fie considerate amendamente constituționale (chiar dacă încalcă alte prevederi constituționale), pentru a scăpa de controlul Curții Constituționale.

Viktor Orbán

Victoria FIDESZ din 2014 este, de fapt, o mare șarlatanie. Întâi a fost redus numărul de deputați de la 386 la 199. Următorul pas a fost crearea unor noi circumscripții electorale (procedeul gerrymandering). S-a trecut de la votul în două tururi la votul într-un singur tur și s-au creat condiții favorabile pentru candidații unor facțiuni sau unor partide-fantomă. În 2014 a apărut un sistem electoral maghiar unic în lume, în care câștigătorii voturilor individuale primesc și locurile rămase de pe lista partidului lor la redistribuire. Tot atunci Viktor Orbán a vorbit prima dată despre o democrație neliberală, având ca modele Rusia, Turcia și China.

Tema veche a Trianonului, exacerbată de dreapta populistă și pasivitatea stângii în privința acestui subiect, au contribuit și ele la victoria surprinzătoare a lui Orbán în 2010. Printre primele legi au fost cea prin care se acorda maghiarilor de peste hotare un pașaport maghiar, chiar dacă nu locuiau în Ungaria, și proclamarea zilei de 4 iunie ca Ziua Unității Naționale (4 iunie 1920 – ziua Trianonului). Până în aprilie 2016, 825.000 de maghiari din afara granițelor primiseră cetățenia maghiară. Aceștia nu trebuie să se legitimeze, să menționeze vreo adresă concretă și nici să vină personal la votare. În aceste condiții, falsificarea rezultatelor votării este foarte ușoară.

În campania electorală din 2018, Viktor Orbán și-a susținut opinia că, pentru a scoate țara din criza economică și a recâștiga „suveranitatea“ asupra economiei maghiare, este necesar să se acționeze pe două planuri, limitarea puterii sectorului financiar-bancar și a multinaționalelor și creșterea substanțială a gradului de absorbție a fondurilor structurale UE. Un efect important al politicilor economice „iliberale“ a fost apariția unei clase economice autohtone puternice în toate domeniile, desigur, dependentă de FIDESZ. O problemă din sfera economică este concentrarea foarte mare a proprietății agrare, ca în epoca Horthy, în condițiile în care o persoană privată maghiară sau din spațiul comunitar (fermier de profesie sau desfășurând activități agricole în Ungaria cu trei ani înainte) nu poate deține mai mult de 300 de ha de teren agricol.

Statul de drept este supus agresiunilor unui sistem similar cu cel instaurat de Vladimir Putin. Viktor Orbán a mizat pe o strategie de campanie negativă, răspândind sentimentul de teamă, de pericol în rândul populației maghiare. A creat imaginea unei Ungarii a cărei existență este pusă în pericol de migratori, de birocrații de la Bruxelles și de cercurile oculte mondiale conduse de George Soros. Orbán nu numai că a creat acești dușmani, el chiar crede în existența lor, ceea ce este mult mai grav. Întrebarea care se pune este ce s-ar întâmpla în absența fondurilor europene, o întrebare pe care premierul ungar nu ar socoti-o potrivită. Ungaria primește 2,5% din totalul cheltuielilor bugetului comunitar, iar Polonia 9%. În ceea ce privește cheltuielile pentru infrastructură, 55% vin din surse comunitare, iar în Polonia 61%. Un prim semn al unei posibile înrăutățiri viitoare a situației economice este faptul că, în ultima vreme, investitorii străini se plâng de lipsa forței de muncă calificate, conducând la scăderea investițiilor. Această penurie nu trebuie să ne mire, 500.000 de maghiari lucrând în afara granițelor. În același timp, guvernul maghiar a acționat în mod populist, taxând suplimentar companiile străine, care creează locuri de muncă (populism auzit și la noi). În domeniul contractelor publice, în cazul a 62% dintre ele licitațiile nu au fost anunțate în prealabil, iar în domeniul proiectelor cu fonduri europene, procentul este de 80%–90%. Situația economică este mai bună ca pe vremea socialiștilor, chiar dacă acum gradul de corupție e mai mare. Corupția nu e percepută de cetățenii obișnuiți, dacă nu îi afectează în mod direct. Transformarea proprietății publice în proprietate privată este mult mai organizată comparativ cu socialiștii.

Tema migranților a prins foarte bine datorită istoriei Ungariei, care timp de 300 de ani nu a mai existat ca stat, o parte din teritoriul ei fiind transformată în pașalâc. Aceste aspecte istorice le scapă uneori liderilor europeni, care în acest domeniu dau dovadă de naivitate sau incultură (ca să mă exprim politicos). Nu trebuie uitată gafa imensă a președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care l-a elogiat pe Karl Marx, în aprilie acest an. În campania electorală din 2018, socialiștii au folosit numai agenda socială, pe când FIDESZ a folosit și naționalismul îndelung reprimat sub Kádár.

Principalii factori care au dus la a treia victorie electorală consecutivă a premierului ungar au fost ideea menținerii migranților departe de Ungaria, convingerea că FIDESZ conduce Ungaria într-o direcție bună, personalitatea și charisma lui Viktor Orbán, precum și faptul că FIDESZ reprezintă răul cel mai mic. Eșecul opoziției a fost cauzat de incapacitatea acesteia de a se uni într-o singură formațiune politică și de a se reînnoi (cum e și în România).

Va fi foarte dificil în viitor ca guvernul Orbán să fie înlăturat de la putere prin alegeri libere. Chiar și în aceste condiții, schimbările operate în panorama instituțională vor asigura controlul, chiar dacă partidul aflat acum la guvernare va trece cândva în opoziție. În acest sens, este ilustrativă afirmația lui Viktor Orbán, conform căreia vrea să lege mâinile următoarelor 10 guverne din punct de vedere economic (similar cu strategia economică viitoare preconizată la noi).

Politica sa economică și socială se inspiră de la ambii predecesori. Dar spre deosebire de ei, e oportunist până la extrem și e avid de bani și de putere. Tolerează manifestările antisemite, nu condamnă excesele epocii Horthy și are o atitudine ambiguă referitoare la comunism. În 1989 îi condamna vehement pe ruși, acum le copiază ideile și metodele. Vorba lui Caragiale, „ca tot românul [ungurul] imparțial“.

Deja cu 12 ani de mandat la activ (dacă punem și perioada 1998-2002), se clasează pe locul trei, după Kálmán Tisza (prim-ministru al Ungariei între 1875-1890) și György Lázár (1975-1987). Kálmán Tisza (născut la Oradea) a rămas în istorie ca unul dintre cei mai reformatori politicieni maghiari, cât și ca susținător al unei maghiarizări totale a minorităților.

Putem afirma că Orbán este mai mult urmașul lui Kádár, la fel cum în România unii politicieni seamănă din ce în ce mai mult cu Nicolae Ceaușescu.

Viktor Orbán, din punct de vedere economic și social, este mai aproape de János Kádár, pe când, din punct de vedere politic, este mai aproape de Miklós Horthy. Premierul maghiar are mentalitate și comportament de mare feudal, cele mai importante lucruri în viață pentru el fiind banii, puterea și fotbalul (similar cu dictatorii din Africa și America Latină). La fel cum Vladimir Putin se înconjoară de siloviki, Viktor Orbán se bazează pe o oligarhie restrânsă de 10–20 foști colegi de facultate și prieteni politici (similari magnaților din trecut, din epoca medievală și cea imperială), cu care se cunoaște de 30 de ani și pare dispus să facă orice să păstreze puterea.

Se pune totuși întrebarea dacă rusofilia lui (sinceră sau folosită ca instrument de șantaj împotriva UE) este împărtășită și de marea masă a populației, care păstrează în memorie momentele 1848 și 1956. În România, datorită faptului că e republică semiprezidențială, se acționează altfel, pentru reducerea atribuțiilor președintelui. Ungaria fiind republică parlamentară, nu este necesar acest efort. Laboratorul e același - Kremlinul.

Viktor Orbán a devenit ecoul reeditării nemulțumirii populare din perioada comunistă împotriva castei de activiști de partid, reușind să convingă electoratul că noii activiști de partid sunt birocrații de la Bruxelles. Este un populist din punct de vedere economic și conservator din punct de vedere social. Pentru el, principalii dușmani interni sunt „elitele liberale“ mass–media și mediul bancar. Autoritarismul său este diluat totuși până acum de normele europene.

După Brexit, cea mai mare amenințare la adresa stabilității și unității Uniunii Europene este amplificarea sentimentelor naționaliste, fenomen amplificat și de stângăciile forurilor comunitare.

Premierul maghiar va trebui să facă față la trei mari obstacole. Primul obstacol este Uniunea Europeană, care va putea exercita presiuni prin intermediul alocării fondurilor. Al doilea obstacol este izolarea Rusiei, proiectele comune anunțate cu mare pompă fiind în pericol de a încetini sau chiar stagna din cauza sancțiunilor impuse Rusiei. Al treilea obstacol și cel mai mare este rezistența internă. Solidaritatea socială din anii ’90 a fost înlocuită de o polarizare accentuată a societății, premierul maghiar fiind susținut în principal de populația rurală și de oamenii în vârstă (situație similară cu cea din România).

Gândindu-ne la relațiile dintre România și Ungaria, ar trebui să ne uităm la ce ne unește, nu la ce ne desparte, la viitor, și nu la trecut. Ca o concluzie, „Pentru a trăi fericit, trebuie să dormi pe paiul care se vede în ochiul vecinului și să te încălzești cu bârna pe care o ai în ochiul lui“.