De același autor
Ridicând energia dionisiacă a „metecului“ la puterea limbii şi culturii franceze - care o va îndigui şi sublima -, Cioran îşi leagă, în faţa Istoriei, destinul de cel al Franţei adoptive; nu ca de un cămin originar, ci ca de un ideal adăpost al bătrâneţii şi sfârşitului.
Dacă Mon pays consemna, în anii ‘50, despărţirea lui Cioran de turmentările tinereţii sale româneşti, o altă scriere „de sertar“, Despre Franţa, îi anunţă opţiunea pentru identitatea franceză. O opţiune care dă de gândit, întrucât s-a produs într-o Franţă ocupată fără luptă de armatele hitleriste. Conceput în maniera fragmentară specifică, eseul în cauză a fost elaborat cu începere din primăvara lui 1941, la câteva luni după ce tânărul filosof reuşise să obţină, cu sprijinul guvernului legionar, numirea în postul de ataşat pe lângă Legaţia română de la Vichy. Fire boemă, fără responsabilitatea muncii susţinute, Cioran îşi va da însă curând demisia, obţinând ulterior – nu e clar cum – o prelungire a bursei primite în toamna lui 1937 din partea Institutului Francez de Înalte Studii din Bucureşti. Discret asumată, alegerea Franţei ca loc definitiv de refugiu are implicaţii profunde. În lumina ei, „demisia“ de la Legaţie poate fi citită, retrospectiv, şi ca demisie din Legiune...
După doi ani de la publicarea în premieră la Ed. de l‘Herne, textul vede lumina tiparului şi la Humanitas, sub îngrijirea lui Constantin Zaharia. Ediţia românească reproduce, cu mici adaptări, originalul manuscrisului păstrat la Biblioteca Jacques Doucet din Paris. Ar fi de văzut, totuşi, de când datează însemnarea prudentă de pe pagina a doua, făcută cu creionul alături şi oblic faţă de titlu: „Colecţie de exagerări bolnăvicioase“, după cum ar fi de ştiut şi ce conţinea propoziţia eliminată de autor (vezi croşetele), dar nereprodusă în note: „Când nemţii au intrat în Paris (...), ei, care ştiau istorie, îşi vedeau anticipat deznodământul, îşi citeau viitorul în resemnarea şi oboseala Oraşului“. Orice altă referire directă la ocupaţia germană lipseşte (nu şi din articolul publicat în Vremea din 8 decembrie 1940, Parisul provincial, ce conţine în germene eseul Despre Franţa). În schimb, tot restul e impregnat de atmosfera ei apăsătoare.
Constatările privind „decăderea“ franceză sunt, desigur, mai vechi, comune generaţiei anilor ‘30 şi amplificate pe filiera lui Spengler (curios cum mai nimeni, până la Marta Petreu, nu s-a ocupat de această influenţă determinantă la Cioran. Spenglerianismul sare pretutindeni în ochi!). Ne putem întreba – în prelungirea întrebării retorice din finalul prefeţei lui Constantin Zaharia – de ce va fi ales filosoful român ţara „învinşilor“. Mai ales că fostul bursier Humboldt la Berlin cunoştea mai bine germana... Răspunsul e dat chiar de textul cioranian: atitudinea faţă de aşa-numita „decadenţă“ a Franţei aparţine unui admirator paradoxal, care vede în ea un corectiv al propriei „barbarii“. La 30 de ani, Cioran se simte tot mai aproape de perdanţii istoriei, fascinaţia decadenţei ajunge să echilibreze conflictul interior cu febra vitalistă, iar înaintarea în maturitate corespunde unei „civilizări“ progresive; în plus, „provincialul“ român, produs al „neantului valah“, fraternizează cu, vai!, „provincializatul“ Oraş Lumină, într-o tulburătoare meditaţie asupra ruinelor. E drept, stilul nu i s-a limpezit încă. Dacă multe pagini anunţă rafinamentul pe care disciplina limbii de adopţie i-l va şlefui suplimentar, altele sunt tributare lirismului flamboyant şi pompos ce dilată uneori neplăcut paginile eseurilor de tinereţe: „Estet al asfinţiturilor de cultură, privind cu vifor şi cu vis apele moarte ale spiritului“. Sau: „Îndemnul vieţii mă-mpinge spre visul altor înşelăciuni şi n-am zăcut în decadenţe fără nevoia mincinoaselor întrezăriri. Zvâcnirea sevei cere învingerea pământului vacant, porniri de cuceritor te-agită-n cimitire“. Cu adevărat pregnant rămâne modul în care variaţiunile pe teme spengleriene despre marile şi micile culturi sunt încorporate într-un discurs confesiv despre propria identitate de metec sedus de clasicitatea în descompunere a imperiilor muribunde.
Fără îndoială, Cioran a fost un scriitor de vârf al Decadenţei pe care o cultură „mică“ l-a dat lumii prin intermediul culturii franceze. Dar şi un gânditor la care „generalul“ speculaţiilor de filosofie a culturii şi istoriei se lasă citit prin „particular“, în cheie autobiografică. Decadentismul se naşte la el pe muchia dintre moralismul clasic - al speculaţiilor despre tipicul unor identităţi colective abstracte - şi autenticismul meditaţiilor despre identitatea sa personală.
Dincolo de reflecţii sclipitoare despre mărirea şi decăderea unei ţări cu un destin apropiat celui al Imperiului Roman sau crepusculului alexandrin, Despre Franţa surprinde pe viu slăbirea unei gândiri „sălbatice“, stilizând elegant dramatismul deliberărilor interioare ale autorului. Punând în balanţă „avantajele“ şi „dezavantajele“ Franţei reduse la un ideal-tip esenţializat, definit de cartezianism, sociabilitate frivolă, complacere în imanenţă, cultivare artistică a suprafeţelor şi simţ al măsurii (y compris al ridicolului), Cioran tinde să-i pozitiveze negativitatea, asumând-o prin prisma nostalgiei estetice a măreţiei apuse. Franţa de la 1941 îi apare ca o ţară pe culmile epuizării, irezistibilă totuşi prin perfecţiunea istovirii sale. Examinându-i elegiac istoria, cultura şi fizionomia, eseistul îi indică limitele şi „bolile“ ce au condus-o la capitulare, iar „activismul disperării“ lasă invariabil locul deziluzionării resemnate: „Ţările – din păcate – există. Fiecare îşi cristalizează o sumă de erori numite valori...“. Cu următorul insight ne vom mai întâlni la francezul „Sioran“: „Numai popoarele care n-au trăit nu decad – şi evreii“. La fel şi în cazul trimiterilor la moraliştii francezi – culminând, aici, cu un exerciţiu de admiraţie pentru M-me du Deffand... –, invocaţi ca apărători prin „spirit“ ai omenescului împotriva ameninţării „neantului“ („Cum m-aş fi răcorit în umbra deşteptăciunii ironice a Doamnei du Deffand, poate cea mai clarvăzătoare fiinţă a acelui veac. (...) Franţa a avut privilegiul femeilor deştepte, care au introdus cochetăria în duh şi farmecul superficial şi delicios în abstracţii“.) Pentru individul „obosit“ care şi-a pierdut credinţa în misiuni colective expansioniste, rafinamentul stilistic rămâne ultimul refugiu şi Cioran se va consola prin el de toate pierderile suferite. Pe de altă parte, când aminteşte momentele de glorie imperială ale Franţei (cruciadele, Napoleon I) sau pe cele de genialitate artistică (Baudelaire, César Frank, Bergson), nu uită să amintească faptul că au fost obţinute printr-un altoi de „barbarie“. Însuşi altoiul „barbar“ al lui Cioran ar putea reprezenta, deducem, o şansă pentru Franţa devitalizată...
Paginile de faţă ni-l arată reconstruindu-şi melancolic identitatea, proiectându-şi un destin universal în mijlocul unei agonii colective exemplare sau visând un echilibru între primitivitatea balcanică şi geometria cristalină a spiritului galic: „Patosul dezlănţuit, fără chinga normativă, duce la dezarticularea spiritului, la un gotic deşănţat ce-şi anulează prin elan stilul“. Aproape toate fragmentele se deschid şi închid aforistic prin sentenţii memorabile: „Nu cred că aş ţine la francezi dacă nu s-ar fi plictisit atât de mult în decursul istoriei lor“; „Secolul cel mai francez este al XVIII-lea. E salonul devenit univers, e veacul inteligenţei dantelate, al fineţii pure, al artificialului plăcut şi frumos“; „Pricep bine Franţa prin tot ce-i putred în mine. Iar Germania, Rusia, Balcanul prin prospeţimile moştenite de la un popor teluric“; „A preţui pielea ta mai mult decât o idee“; „Ce aş face dac-aş fi francez? M-aş odihni în cinism“.
Ridicând energia dionisiacă a „metecului“ la puterea limbii şi culturii franceze - care o va îndigui şi sublima -, Cioran îşi leagă, în faţa Istoriei, destinul de cel al Franţei adoptive; nu ca de un cămin originar, ci ca de un ideal adăpost al bătrâneţii şi sfârşitului: „Veniţi din tot felul de ţări neprocopsite-n lume, întâlnirea cu o umanitate izbutită ne cucerea în peisajul vizibil al unui ideal cămin. (...) Oriîncotro ne-am îndrepta paşii, pe orice plaiuri şi cărări, Franţa nu va muri singură, ci vom ispăşi împreună gustul năstruşnic al vremelniciei“.
Peste câţiva ani, şi Franţa, şi scriitorul francez Cioran vor deveni din perdanţi – câştigători. //
