Oportunism sau inovație

Editorialul lui Andrei Cornea privind „stre­curarea temei căsătoriei homosexuale în campania electorală“ (publicat cu două nu­mere în urmă de revista 22) atinge, in­direct, și alte probleme. Es­te vorba de inteligența po­litică și filozofia ino­va­țio­na­lă, concepte aflate în dis­cu­ție publică de câteva de­ce­nii. Conceptul inovării, pro­movat inițial în industria post­modernă, s-a extins și în alte domenii, nu în ul­ti­mul rând în cel bancar și cel militar. Atunci, de ce nu intervine și în ad­mi­nis­trație ori drept?

Nu poate mira pe nimeni faptul că pre­șe­dintele PSD, fost ministru al Dezvoltării, după ce-a păstorit mulți ani un județ „pauperisim“, se situează pe poziții re­tro­grade în probleme sociale sensibile. Oare ce anume să justifice nerecunoașterea exis­tenței unei părți din populația României? Desconsiderarea ei e contrară Chartei Uni­versale a Drepturilor Omului. Și apoi, vor­ba Papei Francisc: „cine sunt eu să ju­dec?“. Minoritatea LGBT (căci despre ea e vorba) respectă legile, își plătește taxele, contribuie la PIB ș.a.m.d. Deci ar trebui să beneficieze de drepturile legale: edu­ca­ție, pensie (inclusiv cea de urmaș), drept de moștenire, asistență sanitară, ajutoare so­ciale etc.

Agitația creată de petiția pentru mo­di­ficarea Constituției privește o anumită for­mă de conviețuire (căsătoria). În regula creș­tină, căsătoria presupune unirea unui bărbat cu o femeie. Dar există și alte for­mule, precum cea mahomedană, care ac­ceptă poligamia. Atunci de ce nu ar fi po­si­bilă și conviețuirea dintre doi homosexuali sau două lesbiene? Deși nu este explicită, petiția nu contestă celelalte drepturi in­di­viduale și, probabil, semnatarii ei nu ar avea nimic contra unei inovații de tipul par­teneriatului civil, prin uniunea dintre parteneri. Poate că aceasta ar fi trebuit să fie poziția șefului PSD: susținerea ins­ti­tu­ției tradiționale, dar și acceptarea altor formule, fără excluderea nimănui de la be­neficiile oferite de cadrul legal general.

Există și alte domenii unde un plus de ima­ginație ar conduce la soluții binefăcătoare. Iată, de pildă, spinoasa problemă a clasei politice, în speță a parlamentarilor. Pros­tul renume rezultă din faptul că țara in­vestește în parlament mai mult decât fo­loasele pe care le trage de pe urma lui. Pe lângă legislația deficitară produsă (dovadă fiind permanentele modificări și mi­li­oa­ne­le de procese declanșate), membrii par­la­mentului au elaborat des­tu­le acte normative în pro­priul avantaj. In­dem­ni­za­țiile suplimentare, pensiile supradimensionate, alte be­neficii și favoruri etc. au in­dignat mare parte din po­pu­lație, sătulă de aroganța pro­priilor aleși.

Posibila infirmare la sfârșit de legislatură nu e de na­tu­ră să stopeze derapajele: ori­cum rămân cu ceea ce au agonisit în cei patru ani, dar și cu o pensie frumoasă, cu relații și alte foloase. E nevoie de un cadru precizat înainte de alegeri, eventual sub forma unui contract bazat pe o fișă de post, cu responsabilități și obligații pre­ci­se, dar și cu drepturile aferente (indem­ni­zația, pensia, diverse servicii plafonate în raport de salariul minim din țară). Sta­tutul actual al Camerelor nu face ase­me­nea referiri și nici nu stabilește un sistem de control exact, cu recompense, dar și cu sancțiuni adecvate.

Alt caz în care este absolut necesară o abor­dare inovatoare: în cursul anului a curs destulă cerneală tipografică și s-a con­sumat multă energie sonoră pentru Cumințenia lui Brâncuși. Lansarea unei subscripții publice și, după aceea, cons­ti­tuirea fondului omonim de finanțare a unor produse culturale reprezintă în sine un fel de (re)inovare. Dar, în domeniu, ne­cesarul de fonduri e mare, iar finanțarea mi­că, după buget... Iar dacă se face re­fe­ri­re la restaurarea monumentelor, necesarul este foarte mare. E suficientă o incursiune prin Capitală ori în alte orașe din țară, fără a vorbi de comune și sate, pentru a cons­tata starea jalnică a fondului monu­mental.

Poate că Ministerul Culturii trebuie să ca­u­­te și alte surse bănești decât doar bu­getul de stat. Ideea transformării unor entități în structuri economice ori, după caz, do­ta­rea cu asemenea structuri nu e no­uă și chiar prevăzută în lege. Deși sta­tul, prin instituțiile sale, deține un fond imobiliar propriu, acesta nu e exploatat la ma­xi­mum. Din acesta, patrimoniul mo­nu­men­tal este cel mai vitregit, cu toate că, re­con­diționat, poate genera încasări. For­mu­la eforiilor de monumente răspunde tocmai acestui deziderat: clădirile istorice se resta­u­rează și se dedică unor folosințe care pro­duc bani, pentru includerea în același cir­cuit ori pentru finanțarea altor obiective cul­turale (cum ar fi completarea fon­du­ri­lor pentru Cumințenia Pămân­tu­lui).

„Eroul“ articolului semnat de Andrei Cor­nea recurge la recuzita istorică. Confundă viclenia cu politica pentru că, din păcate, găsește încă pământul în care sămânța asta încolțește. Totuși, chiar dacă trezirea unei jumătăți din populația țării va mai dura, nu înseamnă că și în politică nu e ne­voie de inovare.