De același autor
Ceremonia spălării picioarelor este dintre cele mai vechi și bine atestate ritualuri creștine, avându-și originea în descrierea spălării piciorelor apostolilor de către Iisus în timpul ultimei cine. În funcție de locul și timpul în care este îndeplinit ritualul, actorul este un abate (egumen/stareț), un episcop (mitropolit, patrariarh sau chiar papă al Romei), iar în vremurile vechi un împărat creștin al romanilor. Imitarea gestului hristic implică dubla semnificație de asumare a umilinței, dar și de identificare simbolică cu Hristos.
Logica repetitivă a ritualului și puterea tradiției restrânseseră ceremonia în interiorul marilor bazilici ale Romei, acordând rolul apostolilor unui grup de clerici din anturajul pontifical. Papa Ioan-Paul al II-lea a ieșit din ceremonialul prescris și a readus ceremonia în zona vie a gesturilor spontane. Astfel, el a înlocuit clericii cu diferite grupuri de laici (refugiați din lumea largă, copii orfani, persoane fără adăpost). Dar lunga perioadă de pontificat marcată de boală și neputință a șters ceremonia din atenția publică. Papa Francisc, pentru prima oară, a ieșit din traseul liturgic pontifical roman înspre spații atipice din Roma și din jurul Romei. Un alt element de noutate este și faptul că presa a ținut să menționeze apartenența religioasă a celor aleși să le fie spălate picioarele. În schimb, stilistica emoțională, care a adăugat sărutarea piciorului spălat – cu o adâncă umilință săpată în chipul îndurerat al Papei – la spălarea propriu-zisă, a fost preluată de la Papa Ioan-Paul al II-lea.
Refugiați, pușcăriași, oameni de religii diferite, spații atipice pentru o liturghie pontificală (o pușcărie, un azil, un lagăr de refugiați), acestea sunt nuanțele simbolice adăugate de Papa Francisc. Să le luăm pe rând.
De la început, Papa Francisc a mizat pe ruptură. Noutatea unui papă noneuropean, deși de cultură și origine etnică europeană, avea nevoie de gesturi care să confirme o nouă tematică. Geopolitica catolicismului a ținut seama de evidența faptului că Europa nu mai este patria catolicismului, în schimb, America de Sud, Africa, Asia Pacifică cunosc o efervescență religioasă semnificativă. În acest context, reflexele tradiționale ale Vaticanului au devenit irelevante (Papa Francisc a ignorat un concert în Vatican la care participa aristocrația catolică a Italiei). Abandonarea apartamentelor pontificale pentru Domus Marthae, ieșirile cvasi-incognito prin Roma, tematica solidarității cu cei săraci păreau să se înscrie într-o logică de stânga, dar de fapt răspundeau erei mediatice a papalității inaugurată deja de Ioan-Paul II. Cum să menții altfel Biserica pe pagina întâi a marilor cotidiene? La decenii după Conciliul Vatican II, care a produs aggiornamento-ul mult contestat, nucleul identitar al catolicismului s-a tot modernizat, simplificat, esențializat, până nu a mai rămas din el decât papa, dar nu cu trei coroane, nici mediator în jocul politic internațional. Riscul ca papalitatea să se reducă la nivel de detaliu pitoresc al orașului turistic Roma era real. În secolul tehnologiilor comunicării, papalitatea avea nevoie să fie reinventată, reactivând o sursă inepuizabilă, chiar Evangheliile.
Ceremoniile se nasc dintr-un fapt de viață emoționant sau cutremurător, pe care posteritatea vrea să-l fixeze în memorie prin reiterarea sa ritualică, dar în același timp ceremonia poate ascunde prin propria-i dinamică semnificația inițială. Papa Francisc a operat în acest sens o dezvăluire. Apostolii Cinei de taină sunt umanitatea în fața chemării pe care le-o adresează Hristos, auzind de revelațiile lui Hristos despre moarte și înviere, dar neputând crede până nu s-a întâmplat. Prin fugă și lepădare, apostolii sunt încă necredincioși. În acest sens, ei pot fi întruchipați nu numai de un grup de clerici bine văzuți și merituoși, ci și de grupuri de marginali și chiar de un grup de condamnați penal (tâlharul evanghelic). Sensul noii ceremonii este schimbarea reprezentării mentale de la o scenă cvasi-celestă la o umanitate orbecăind în întunericul necunoașterii lui Dumnezeu. Când turma s-a risipit din staulele magnifice ale unei civilizații creștine apuse, păstorul pleacă în căutarea oilor pierdute pe străzi (îndemn al Papei Francisc către clerul catolic: „Fiți preoți ai străzilor“), în lagăre și închisori. Pe aceste străzi oricine este un potențial apostol.
Alt plan de lectură trimite la dragostea îndurerată a lui Hristos pentru oaia cea pierdută, pentru fiul rătăcitor, pentru demonizatul din Gadara. Acolo unde harul nu mai ajunge pe căile bătătorite al unei instituții religioase seculare, vine Hristos din proprie inițiativă, pe căi surprinzătoare, să suplinească. Includerea a doi musulmani între figurile apostolilor cărora le spală papa picioarele este în același timp singurul răspuns pe care îl poate da creștinismul persecuțiilor împotriva creștinilor din teritoriile musulmane, celălalt obraz. Voi ne omorâți și noi vă spălăm picioarele. Papa Francisc face acest lucru nu în numele civilizației creștine, nici al unei Europe care se raportează la valoarea economică a imigrației, ci în numele dezvăluirii unui Dumnezeu al dragostei necondiționate.
În cele din urmă, Hristos, însuși fără casă și fără bunuri, îi trimite pe apostoli să cutreiere lumea ca niște străini. Străinul este o paradigmă a creștinului, călător către lumea de dincolo. Apostolul Petru nu a slujit în catedrale, iar succesorul său revine, simbolic cel puțin, la simplitatea începuturilor. Mesajul geostrategic al ceremoniei s-ar putea citi în modul următor: creștinismul nu-i nici religia Europei și nici a vreunui alt colț de pământ, de fapt nu-i a acestui pământ, ci a vieții veșnice.
