De același autor
O depresiune economica nu vine niciodata singura. Ci insotita de un cortegiu de alte deprimari, tristeti si suparari. Intre altele, si de o depresiune psihologica. Sub imperiul celei dintai, unele tari occidentale au inceput sa mizeze pe cartea statului puternic...
Statul-controlor, statul-inspector se impune mai peste tot pe batranul continent. Ca si teama unora de recesiune si de saracie, frica de izolare a altora e foarte mare. Atat de mare incat se inchid, iata, rand pe rand, paradisurile fiscale ale Europei.
Ziarele de limba germana semnalau zilele trecute cu uimire, cu bucurie, iar in cazul celor elvetiene cu vadita spaima si aprehensiune ca Liechtenstein (ca si Andorra, de altfel) da semne de oboseala nervoasa. Ambele principate se pregatesc sa cedeze in domeniul profanarii sacrosanctului secret bancar, spre a satisface revendicarea puterilor apusene care incearca sa puna capat evaziunilor fiscale.
Spatii largi consacrau ziarele occidentale si altui soi de depresiune. Cea aflata la originea amocului de la Wittenden. Süeddeutsche Zeitung din München deplangea absenta din universul scolar „a respectului mutual“ si lipsa de interes pentru personalitatea celor tineri, abordati prea des ca si cum ar fi „cazuri“ sau „dosare“, iar nu oameni. Vai, cata indreptatire are acest regret! Frankfurter Allgemeine Zeitung condamna inexistenta unor sisteme de alarma eficiente, respectiv incapacitatea noastra de a intelege semnalele de avertisment care preced o baie de sange precum cea din sud-vestul Germaniei. Semnale precum „autoizolarea, idolatrizarea armelor de foc si a jocurilor de computer agresive, disperarea de moment si suspendarea unui tratament psihiatric“. Luate in sine, toate aceste semnale nu inseamna mare lucru. Dar impreuna ar fi putut duce la detectarea pericolului reprezentat de tanarul ucigas si sinucigas din Wittenden.
In timp ce, dupa macelul soldat cu 16 morti, unii si-au reluat in forta solicitarile de inasprire a regimului armelor, alti experti releva ca Germania dispune de o buna bucata de vreme de cea mai restrictiva practica in domeniu. „Nicio lege din lume n-ar fi putut impiedica acest amoc“, titra in consecinta cotidianul berlinez Die Welt.
Reutlinger Zeitung adancea analiza, largind totodata perspectiva, spre a o include pe cea sociala. „E incontestabil ca societatea noastra are o problema cu tinerii barbati, iar ei, cu ea“, scria cotidianul german. Admitand ca „putini devin faptasi“, ziarul releva ca amestecul alcatuit din presiunea performantei, a „succesului cu orice pret, din absenta perspectivelor“ si proiectia deviata a „rolului atribuit masculilor“ in aceasta societate e totusi un cocteil extrem de exploziv.
„Amocul e atentatul terorist sinucigas al societatii noastre posteroice“, afirma ca atare ziarul berlinez Tagesspiegel, o propozitie care pune degetul pe rana. In timp ce alti comentatori evidentiau pasivitatea multor parinti, care refuza sa incerce sa afle amanunte despre viata dubla pe care o duc progeniturile lor, de pilda in Internet, Financial Times Deutschland ironiza dezbaterile pe care, ca pe niste bocete rituale, le isca fiecare amoc in mass-media societatii informationale, insetate de material nou, in fapt inexistent. Ziarul se arata convins ca „multiplele propuneri (legislative) avansate dupa un asemenea masacru sunt imposibil de transpus intr-o societate deschisa“.
Cazul american dovedeste contrariul. Tara cu un regim al armelor extrem de lax, SUA au introdus in ultimii ani programe de securizare a scolilor atat de ample, incat au redus cu 80% violenta din scoli.
Realitatea e ca siguranta suta la suta nu e nicaieri posibila. Securitatea absoluta ramane o utopie. Ceea ce nu inseamna catusi de putin ca nu se pot adopta demersuri eficiente de evitare a unor astfel de tragedii. Bunaoara, prin introducerea detectoarelor metalice si blocarea accesului in scoli a indivizilor inarmati.
Si, mai ales, prin inmultirea numarului unor psihologi cu adevarat capabili, expediati in scoli. Intrebarea care ar trebui pusa nu vizeaza prin urmare mobilurile unui amoc. Ci daca noi insine suntem dispusi sa platim pretul unor programe capabile sa elimine cauzele profunde si, ca atare, sa reduca drastic riscul unor astfel de tragedii.
Scepticismul pare a fi de rigoare intr-o societate doar aparent deschisa, care, de vreme ce pare pe cale sa-si piarda nordul, devine si din ce in ce mai zgarcita. E vorba, sa nu uitam, de aceeasi societate cazuta prada relativismului, ale carei tare si, mai ales, a carei debusolare si degringolada valorica a deplans-o mai intai Leo Strauss, iar, mai nou, si in repetate randuri, Papa Benedict al XVI-lea. Nu putini comentatori se ocupa si de tristetea lui. In speta, de cea manifestata de suveranul pontif intr-o scrisoare adresata episcopilor germani, care reclama ierarhilor catolici intelegere pentru controversatele sale demersuri recente.
In reactie la acest mesaj, editorialistii germani salutau in genere – unii chiar euforic – mea culpa pe care si-ar fi facut-o Papa in tentativa sa de a recunoaste lacunele de informatie afectand circuitele Vaticanului si de a-si explica pozitia in scandalul declansat de reabilitarea unor clerici traditionalisti, intre care si un negationist al Holocaustului.
Un ziar elogia in special „modul clar“ in care Papa a respins opinia potrivit careia „Sfantul Scaun ar abandona hotararile adoptate de Conciliul Vatican II“ si s-ar fi angajat intr-o aventura reactionara, antiecumenica si antisemita.
Dar cum se impaca oare dogma infailibilitatii Papei cu cenusa pe care Benedict al XVI-lea si-a pus-o in cap? Evident, Vaticanul n-a admis ca ar fi comis greseli teologice.
Totusi, potrivit unui observator din Köln, avem de-a face cu un caz unic in istoria Bisericii, si anume ca un papa „sa-si recunoasca deschis greselile, expunandu-si limpede si propria vulnerabilitate“.
In schimb, unii analisti releva ca, in marea lor majoritate, cei care l-au criticat pe suveranul pontif n-au facut-o din ostilitate fata de persoana sau functia sa, ci alarmati de ingaduinta excesiva manifestata de Papa fata de un grup de clerici extremisti si, prin urmare, de prejudicierea prestigiului Bisericii pe care o conduce.
