De același autor
Revista Dilema Veche a publicat în numărul 1037 din 22-28 februarie un „dosar” Eugen Barbu prilejuit de o sută de ani de la nașterea romancierului. „Dosarul” a cuprins analizele a șapte critici literari și a generat o serie de critici dure la adresa unilateralității sale. Dacă a menționat coordonatorul „Dosarului” în câteva propoziții activitatea politică a lui Eugen Barbu, restul autorilor se referă în mod marginal, și mai degrabă deloc, la acest subiect elogiind amplu talentul literar al lui Eugen Barbu.
Sever Voinescu, redactorul-șef al Dilemei Vechi, în numărul 1038 din 29 februarie-6 martie a enunțat post-factum ideea care a generat constituirea acestui „Dosar”: „Intenția noastră a fost să ne folosim de faptul că au trecut o sută de ani de la nașterea lui Eugen Barbu și să repunem în discuție una dintre cele mai importante teme pentru cultura noastră de azi: raportul dintre ceea ce se numește îndeobște «talentul literar» al unui scriitor și caracterul său, opțiunile sale, acțiunile sale din timpul vieții. Dacă vreți, pretențios spus, voiam să discutăm, plecând de la un caz frapant, relația dintre estetic și etic.”. Dacă esteticul în opera lui Eugen Barbu a fost bogat analizat în „Dosar”, cu riscul de a ne repeta trebuie să spunem că „etica” lui Barbu a fost tratată în cel mai bun caz minimalist și superficial.
„Perplex”, după cum mărturisește el însuși, Andrei Pleșu critica cu eleganță și fără complezență „Dosarul” Eugen Barbu în numărul 1038 din 29 februarie-6 martie al Dilemei Vechi: „Eugen Barbu a fost un campion incontestabil al impurității morale și politice, al slugărniciei rentabile, al calomniei destrămătoare. Că avea și unele «talente» înnăscute? Cu atât mai rău! Și-a bătut joc de ele, de dragul «slavei deșarte». Pe scurt: numele lui Eugen Barbu poate rămâne, în chip legitim, în inventarul istoriei literare autohtone. Dar a-l «recupera» semi-omagial («centenar») nu era o urgență”.
Eugen Barbu a fost unul dintre corifeii aripii legionare a partidului comunist. Vârf de lance al revoluției culturale inițiate de Nicolae Ceaușescu, protejat al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu și al lui Eugen Florescu, coordonatorii acestei revoluții, unealta nemijlocită a Securității, Eugen Barbu a făcut enorm de mult rău. Protocronist, huligan, nomenclaturist, mahalagiu, antisemit, ultranaționalist și xenofob, Barbu a atacat în imunda sa fițuică Săptămâna culturală a capitalei pe mulți dintre confrații săi, prin campanii publice și delațiuni. Moștenirea sa politică, în care elogiul lui Nicolae Ceaușescu a fost o constantă, s-a prelungit în perioada post-comunistă prin crearea de către el a partidului România Mare și prin activitatea locotenentului său Corneliu Vadim Tudor.
Într-un text autocritic, care merită, de altfel, salutat pentru candoarea sa, Sever Voinescu scria referitor la acest „Dosar” Eugen Barbu: „Am vrut să vedem dacă opera acestui scriitor, socotit de mulți a fi fost «talentat», la o sută de ani de la nașterea sa, când încă sunt în viață mulți dintre cei cărora le-a făcut rău, supraviețuiește mizeriei sale… Ne-am gândit că și în Franța se discută, la ocazii, cazuri precum Céline sau Drieu La Rochelle, în Italia cazuri precum Gabriele D’Annunzio, sau în fostele țări comuniste cazuri de scriitori reputați ca «talentați» care au servit, uneori în forme abjecte, represiunea”.
Așa cum Celine, Drieu la Rochelle și mai recent Paul Morand sunt dezbătuți în Franța, o discuție despre rolul Eugen Barbu în literatura și politica românească este desigur binevenită. Dar în cazul lui Eugen Barbu, dacă opera literară a sa a fost analizată din plin de Dilema Veche, mizeria sa politică a fost aproape total ignorată. Un exercițiu etic ratat deci și, în cel mai bun caz, o eroare prin omisiune.
Această eroare ar fi putut fi ușor evitată dacă unor autori ca Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Ileana Mălăncioiu sau alții, victime ale oribilelor campanii de presă ale lui Barbu ar fi fost invitați să contribuie la acest dosar.
„Dosarul” Eugen Barbu din Dilema Veche, o publicație cu o orientare democrată și prooccidentală, trebuie să ne îngrijoreze pentru că nu este un caz izolat. Să aruncăm numai o privire asupra articolelor recente prilejuite de decesul lui Dinu Săraru, o altă unealtă a propagandei regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu, prezentat astăzi ca un semi disident.
Avem deja prea mulți tineri care din ignoranță și incultură sunt nostalgici ai regimului comunist român…
*Acest text a fost scris de autor în calitate strict personală și nu reprezintă opiniile sau punctele de vedere ale instituțiilor la care acesta este afiliat.
