Reflexe de mahala comunista

 Pe 18 decembrie 2006 presedintele Romaniei, Traian Basescu, a citit un discurs in care sintetiza concluziile  Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, coordonata de Vladimir Tismaneanu. Momentul va ramane in istoria Romaniei ca o data simbolica pentru despartirea oficiala de un trecut pe care pana atunci multi il faceau uitat, parca ascunzandu-l sub un pres, iar unii il rememorau nostalgici, chiar fatis, murdarind memoria a sute de mii de oameni care au murit din pricina acelei utopii a mizeriei pentru toti. Pentru cei care l-au urmarit in direct, momentul va ramane, cred, legat si de scandalul de mahala provocat de Partidul Romania Mare si de Corneliu Vadim Tudor, seful respectivei turme isterice, adversara a democratiei, care, paradoxal, isi fundamenteaza existenta tocmai pe libertatea democratica a cuvantului.

Mostenirea mahalalei comuniste

 Politica de mahala. E cea mai potrivita caracterizare la care te poti gandi. Doar ca faimosul PRM  si liderul sau sunt cunoscuti tocmai printr-o astfel de atitudine si, mai mult, aceeasi atitudine le aduce de multa vreme mai mult (si uneori mult mai mult) de 10% din voturile populatiei. E limpede ca o mare parte din populatie - cel putin cea care merge la vot - gusta din plin porcaielile cu care liderii PRM isi gratuleaza adversarii cand se prefac ca dialogheaza. La fel de limpede e si faptul ca retorica nationalista, antisemita, xenofoba si belicoasa prinde la fel de bine ca si limbajul vulgar sau acuzele neroade, cu parfum de scandal. Asadar, nu-i de mirare ca PRM, un partid care isi extrage seva din astfel de mizerii, a facut in acea zi de decembrie 2006, pe tot timpul discursului presedintelui, un scandal golanesc chiar in Parlamentul Romaniei si in fata ochilor unor invitati din strainatate.

Sigur, o astfel de atitudine denota o problema, dar ea nu e specifica Romaniei. Aproape fiecare tara are procentul ei de frustrati, refulati si mocofani, pentru care debuseul politic il reprezinta de obicei un partid agresiv-nationalist. Problema importanta mi s-a parut atitudinea generala a elitelor politice, dar si a multor jurnalisti cu "greutate" de la noi: pe de o parte, ingaduinta amuzata fata de noua gaselnita a PRM, iar, pe de alta parte, rezerve, retineri si nemultumiri fata de raportul asa-zisei "comisii Tismaneanu", combinate cu incercari vadite de minimalizare a raportului acesteia.

Este evident ca, din actuala noastra protipendada politica si administrativa, foarte multa lume n-a avut nici un chef sa apara un raport bine documentat stiintific, care sa condamne concret, cu argumente si date, mizeria criminala a comunismului. E usor de inteles si de ce: foarte multi, excesiv de multi dintre actualii actori ai puterii, fie ea politica, economica sau mediatica, au ajuns in actualele pozitii inalte gratie apropierii lor de fosta putere comunista sau relatiilor privilegiate cu membrii ei. Nu e vorba numai de relatii pe linie ierarhica, de partid sau de stat, ci si de relatii informale, specifice unei societati relativ primitive. Personaje importante (in politica, afaceri, media etc.) au ajuns si fostii secretari de partid comunisti, si fostii directori de intreprinderi, si fostii ziaristi comunisti de la ziarele centrale, dar si informatori privilegiati ai Securitatii, fini, nasi, rude, cunoscuti sau apropiati ai fostilor privilegiati ai ceausismului.

Fantii puterii de mahala

 As fi curios, de exemplu, sa vad un studiu asupra personajelor care apar frecvent la televiziune, ocupa functii importante in conducerea tarii sau au afaceri de succes si asupra legaturilor pe care le-au avut cu puterea comunista inainte de 1989. Asa, aflu din cand in cand doar niste detalii izolate despre un personaj sau altul, dar imi lipseste o imagine coerenta. Exista, desigur, fostii demnitari comunisti de rangul al doilea sau al treilea, cei care erau rulati mereu prin functii importante pe principiul rotatiei cadrelor, dar mai exista si relatii aparent penibile, nesemnificative, care au ajutat la ascensiunea postdecembrista a indivizilor implicati doar pentru ca au fost aproape de oamenii fostei puteri, deveniti cei ai actualei puteri. Cutare sef de partid de minoritari era partener de chefuri cu fiul dictatorului, "printisorul" Nicu Ceausescu. Cutare deputat e nepotul unei foste ilegaliste PCR. Cutare patron de club de fotbal aproviziona cu branza indivizi din protipendada comunista. Unul era chelner la un hotel central, unde veneau straini, sefi comunisti si ofiteri de Securitate. Altul a fost sef al tineretului comunist. Altul - ziarist obedient la un cotidian central. Dar, in general,  proximitatea puterii, traita inainte de 1989 sub diferite forme, i-a ajutat pe fiecare sa ocupe o pozitie proeminenta dupa Revolutia din decembrie. Si, tot in general, puterea fiind reprezentata de niste personaje cu educatie minimala, comportament marlanesc, agresivitate peste medie si disponibilitate spre lasitate, hotie si compromis moral, asa arata - si tot asa va arata ani buni - elita romaneasca din asemenea spatii sociale. Acelasi tip de relatie se replica la nivelele inferioare: la conducerea judetelor, in orasele mari si mici, in intreprinderile ramase de stat, in sistemul bancar si in tot ce inseamna administratie de stat.

De fiecare data, criteriul valorii personale este detronat de criteriul apropierii de putere sau de cei puternici, in vederea perpetuarii aceluiasi tip de elita pe care a produs-o sistemul comunist. Presupun ca din acelasi motiv multi politicieni tineri amintesc zdravan de fostii propagandisti PCR: ei au fost selectati dupa aceleasi criterii de oamenii vechiului regim si abia apoi investiti cu un grad oarecare de putere. Un caz notoriu de investire cu putere (urmat de un simbolic paricid) a fost, de exemplu, ascensiunea lui Victor Ponta sub pulpana fostului prim-ministru al Romaniei Adrian Nastase.

 Ar mai trebui spus un lucru: ca sus-amintitii mostenitori ai aurei puterii comuniste se regasesc in toate partidele politice si in toate mass-media autohtone, indiferent de orientarea lor, fiindca aici  nu doctrina conteaza, ci accesul la putere. Daca acceptam ideea  aceasta, o sa ne fie mai usor sa intelegem seninatatea cu care tot felul de oameni politici isi schimba partidul.

Mahalaua loveste din nou

Revenind la "Raportul Tismaneanu", cum este numit cu familiaritate respectivul studiu comandat de Presedintie, oricine a putut remarca cum discutiile ce s-au nascut pe seama respectivului raport au fost duse de multe ori si de diverse personaje spre ridicol, barfa sau scandal.

Nu vreau sa spun ca asta ar fi fost reactia generala populatiei ori a societatii romanesti, ci doar a majoritatii politicienilor si jurnalistilor, personajele cele mai vizibile in Romania contemporana.

Nu mai vorbesc acum de scandalul penibil si grobian iscat de C.V. Tudor si de membrii Partidului Romania Mare, nici de reactia - sau mai exact lipsa de reactie - a parlamentarilor Aliantei D.A., cei despre care s-ar fi presupus ca ar trebui sa sustina Raportul Tismaneanu, dar dintre care multi sunt oricum produse ale aceleiasi cumetrii de mahala comunista pe care o condamna Raportul in discutie.

Interesante mi s-au parut insa si celelalte forme in care contestatarii Raportului Tismaneanu au incercat sa denigreze un asemenea demers. in mod normal, ar fi parut de neconceput ca niste oameni ce si-au cucerit nu doar libertatea, ci si notorietatea sau averea ca urmare a caderii comunismului sa aiba ceva impotriva condamnarii lui. Singurii care ar fi putut sustine sau apara comunismul ar fi fost profitorii, beneficiarii, favorizatii lui. Si e greu sa te declari fatis favorizat al regimului comunist. in schimb, mahalaua cunoaste alte forme de discreditare, mai insidioase si suficient de eficiente.

 Una dintre ele a fost discreditarea presedintelui comisiei, politologul Vladimir Tismaneanu, ca fiu al unui fost demnitar comunist si, in tinerete, autor de texte propagandistice. Doar ca, la ora actuala (si de decenii bune), Vladimir Tismaneanu este unul dintre cei mai reputati cercetatori ai comunismului est-european din lume, un om care a cunoscut sistemul din interior si care a devenit un aprig si avizat critic al lui. Vladimir Tismaneanu este, printre altele, si autorul celei mai complete istorii a comunismului romanesc de pana acum,  Stalinism pentru eternitate (Editu ra Polirom, 2005, volum aparut mai intai in SUA, la University of California Press, sub titlul Stalinism for All Seasons).

 Asadar, in SUA - tara care numai de simpatii comuniste nu poate fi acuzata vreodata - V. Tismaneanu, profesor la  University of Maryland si director al Centrului de Studiere a Societatilor Postcomuniste, este un excelent politolog si analist al comunismului, in vreme ce in Romania el este doar fiul lui Leonte Tismaneanu si tanarul propagandist din anii ’70. Activitatea lui stiintifica, cea care il recomanda de fapt pentru pozitia de coordonator al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, n-a interesat deloc mahalaua politicii noastre. Nici mahalaua jurnalismului de scandal TV1.

Sa presupunem ca ar exista un strop de adevar in contestatiile adversarilor lui Tismaneanu. Sa acceptam, de dragul argumentatiei, ca un cercetator al comunismului care e recunoscut ca atare in SUA nu are dreptul sa se pronunte asupra lui in Romania. Chiar si asa, un lucru pe care il pricepea oricine, dar s-a ferit sa-l spuna aproape toata lumea, este acela ca profesorul Tismaneanu a fost doar coordonatorul comisiei incriminate. Cercetarea propriu-zisa au facut-o multi alti oameni, cu calitati si competente greu de contestat.

Dar asa lucreaza mahalaua cand se simte amenintata.

 Exista multe alte critici aruncate asupra Comisiei Tismaneanu, multe dintre ele semanand a maraituri de caini disperati ca isi pierd ciolanul (desi, din pacate, asa ceva nu cred sa se intample). S-a spus, de exemplu, ca, in locul unui fost fiu de nomenclaturist, studiul ar fi trebuit incredintat  Academiei Romane. Exact! Academia Romana e, desigur, cea mai potrivita institutie! Majoritatea istoricilor din Academie apartin aceleiasi protipendade comuniste, au ajuns la pozitia de academician gratie scrierilor istorico-propagandistice in care demonstrau, eventual, ca romanii au fost comunisti de la Decebal incoace si doar istoria i-a impiedicat sa infiinteze Republica Socialista Romania in Evul Mediu, au fost selectati pe baza obedientei, nationalismului feroce sau a altor noncalitati dragi comunismului, iar eticheta de oameni de stiinta li se potriveste ca matasea pe magar. Vorbim aici de oameni a caror competenta in domeniu n-a fost dovedita niciodata pe plan international si care nu s-au remarcat prin mai nimic.

 Desi aici s-ar putea sa ma insel: sectia de Stiinte Istorice a  Academiei Romane s-a remarcat nu demult si a fost chiar in centrul atentiei. E drept, printr-un scandal de plagiat, cu ocazia aparitiei unui tratat de istorie a Romaniei in care se gaseau texte preluate fara aprobare, copiate... ce mai, plagiate dintr-o parte sau alta.

* * *

Presupun ca nici Comisia Tismaneanu nu a fost una intru totul perfecta. Retragerea lui Sorin Antohi, care a marturisit ca a fost colaborator al Securitatii in anii comunismului, o dovedeste. Aceeasi retragere dovedeste totusi ca a fost si o comisie perfectibila.

 Cazul  Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste a fost insa doar o mostra a felului in care reactioneaza mahalaua comunista, speriata de posibila - si mult intarziata - pierdere a privilegiilor. Hrapareata si agresiva, mahalaua comunista reactioneaza cu asupra de masura ori de cate ori se simte atacata, tot mai speriata ca ar putea pierde privilegiile  pe care i le-a conferit impostura si unitatea de clan. A fost ghinionul nostru istoric: pana si comunismul romanesc a fost unul huliganic, marlanesc, primitiv si agresiv.

Se zice ca fiintele vii sunt cu atat mai greu de ucis, cu cat au o structura biologica mai simpla. Cred ca asa se explica indelunga supravietuire a profitorilor comunismului, fiinte incadrabile usor in aceasta categorie, fie ca e vorba de poeti de curte sau de propagandisti de judet, de jurnalisti sau securisti, de directori sau prim-secretari, de C.V. Tudor, Dinu Sararu, Adrian Nastase, Ristea Priboi, Stefan Andrei, Artur Silvestri sau chiar, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, Ion Iliescu.

1. Concomitent, activitatea de ideolog al lui Ion Iliescu sau cea de poet de curte ceausista a lui C.V. Tudor sunt privite cu multa ingaduinta sau chiar ignorate, ceea ce sugereaza ca mahalaua isi apara si-si ascunde propriile secretii hominide.