America între Reality TV si turnurile de fildeș

Trump este un autocrat și narcisist, dar studiind în ansamblu problemele pe care le-a abordat și dând la o parte zgomotul electoral, vedem că multe dintre ele sunt chestiuni acute.

Radu Polizu 23.11.2016
SHARE 4

De același autor

 

 

 

Ne cerem iertare pentru orice neplăcere pe care aceste alegeri le-ar fi putut provoca.  A fost cea mai stânjenitoare campanie electorală a memoriei noastre politice, un circ și o telenovelă ieftină, care a opus un miliardar ridicol si grobian, înconjurat de poveștile unor puicuţe odinioară tinere, și soția unui fost președinte. Nu are un iz de America Latină? Știu că mulți în intreaga lume se așteptau la ceva mai bun de la SUA, și noi de asemenea, dar din păcate asta este tot ce am putut oferi în acest moment.

 

Noi, în SUA, nu am fost martori până în prezent la un astfel de scenariu pe care mulți l-au trăit în Europa: fascistul împotriva escrocului (chiar dacă, în acest caz, nu au apărut dovezi care să confirme faptele care l-ar fi incriminate pe  escroc).  În Franţa a avut loc confruntarea dintre LePen şi Chirac, iar România a văzut asta între Vadim şi Iliescu şi amandoua au ales corect, ignorând fascistul. “Noi, poporul” care ne mândrim că suntem un far al libertăților am ales zglobiu fascistul. Dar, în ciuda rezultatului respirăm ușurați că s-a terminat nebunia alegerilor, acum trebuind doar să reflectăm asupra  efectelor înspăimântătoare  pe care acest  rezultat neașteptat le-ar putea avea asupra țării şi a intregii lumii.

 

În noaptea alegerilor m-am culcat la 10:40 PM. Când CNN a anunţat că Ohio a fost cucerit cu 14 puncte era clar, cel puţin pentru mine, că Donald va câştiga.

 

Diferența rezultatului era mult prea mare pentru un stat care a reprezentat un barometru electoral în toate alegerile precedente pentru a nu fi o contaminare în jur. Ohio era mereu câștigat la limită, ba de unul ba de altul din candidații precedenti, de multe ori determinând singur soarta alegerlior. Așa că m-am trezit dimineața în stupoarea generală că Hillary a pierdut. Desigur,  vorbesc despre stupoarea care a cuprins coasta de est, o stupoare care-și are sursa în mentalitatea “clopotului de sticla” a comunităților bogate care trăiesc în jurul Manhattan-ului.

 

Nu a existat aproape niciun dubiu că ar fi fost posibil un scenariu prin care Hillary ar putea pierde, în primul rând pentru că era de departe cel mai bun candidat,  iar adversarul ei a fost incredibil de ridicol în temperament, capriciozitate și ură.  Dar, toate acestea percepţii existau doar în in interiorul clopotului nostru de sticlă. Un clopot de sticlă a elitelor noastre liberale al căror întreg univers este definit restrictiv între insula Manhattan și celelalte maluri ale Atlanticului, sau al celor care adopta aceste idei liberale în ideea ca “dau bine”. O elită liberală care crede că toata lumea trebuie să trăiască împreună, ironizâdu-i si chiar atacându-i pe cei care exprimă îndoieli cu privire la aceast mod de coabitare.

 

O elita liberală care prețuieşte o diversitate impusă şi aplicată cu forța în ciuda faptului, evident, că oamenii nu sunt gata să o accepte. Aceleași elite, care în Europa consideră că UE este un concept deosebit în prezenta formă de implementare când, de fapt, se dovedește că acest concept este viabil doar pe hârtie, pus la îndoială chiar de europeni, ale căror preocupări sunt mult mai lumeşti decât idealurile elevate.

 

O elită care se consideră superioară şi îşi impune modele de viaţă şi aromele unui nou limbaj de tip “newspeak”.

 

O elită care în timpul alegerilor a insistat consecvent pe probleme sociale precum LGBT și utilizarea toaletelor, creând o perdea de fum, în loc să-și concentreze discursul pe problemele reale care-i frământă pe oameni, nu că cele sociale nu ar fi importante, dar nu sunt ATÂT de importante încât să domine întregul discurs al alegerilor.

 

Toate aceste elite, care se frecventează între ele hotărând soarta omenirii și forțând un progres social și economic greu de înțeles pentru atât de mulți care abia sunt capabili să pună mâncare pe masă.[1]

 

Însă pentru noi, în ciuda rezultatului dezastruos şi a aspectelor deplorabile de telenovelă, aceste alegeri au adus și o schimbare benefică. 

 

Pentru prima dată în lunga istorie a alegerilor americane unii dintre candidați au lăsat corectitudinea politică deoparte și au vorbit despre problemele care-i preocupă pe oameni. Au dat la o parte perdeaua de fum şi au vorbit despre drogurile care se revarsă peste granița de sud aduse de imigranții ilegali, despre frica oamenilor de imigranții islamiști neverificați și despre fuga locurilor de muncă de calificare scăzuta peste graniță. Trump este un autocrat și narcisist, dar studiind în ansamblu problemele pe care le-a abordat și dând la o parte zgomotul electoral al discursului, vedem că multe dintre ele sunt chestiuni acute.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/img_8869.jpg

 

Pe frontul opus Bernie Sanders a energizat tineretul cum nimeni nu a putut să o facă până acum, cu ideile sale cu privire la planul de sănătate universal, școlarizare gratuită pentru colegiile comunitare, corupția din Washington, de care suntem cu toţii la curent şi alianţele discrete ale lui Hillary cu Wall Street-ul. Și este adevarat că multe dintre probleme par să nu aibe soluție pentru moment, dar cel puțin prin aceste alegeri au intrat în  discursul public, aceasta fiind condiția necesară pentru găsirea de soluții.

 

Şi atunci cum de o persoană ca Hillary, întruchiparea elitei de pe Coasta de Est, atât de strălucitoare, inteligentă, cu un astfel de nivel elevat de idei poate pierde împotriva unui adversar lipsit complet de calităţi ca Trump?

 

Faptul că ea a dus o campanie de nivel scăzut cu o publicitate agresivă și inutilă, în care nu și-a descris ideile concentrându-se la infinit doar pe tema că Trump este un ticălos ( ceea ce toată lumea știa, deja ) nu a îngrijorat pe  nimeni din staff-ul ei.

 

Faptul că au existat atât de multe suspiciuni agățate de ea după atâția ani în serviciul public, care nu au putut fi dovedite, dar au fost prezente în discursul adversarilor, pare că nu a contat pentru nimeni care a sfătuit-o, forțând intrarea în finală, în loc să-i lase locul lui Bernie, care ar fi câștigat mai mult ca sigur împotriva lui Trump.

 

Faptul că mass-media a roit în jurul lui Trump ca muștele la o gramadă de rahat în ciuda mesajului critic a creat un interes deosebit al publicului în jurul unui individ care era cvasinecunoscut până atunci.

 

Faptul că atunci când Hillary ţine un discurs este la fel de interesantă ca un bloc de ciment în ploaie, si aproape la fel de plictisitore ca Al Gore, din nou nu a creat vreun motiv de îngrijorare. Blestemul ei și al democraților este că au uneltit, în stilul lor Clintonescian, să scăpe de Bernie și poate din asta li se trage înfrângerea.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/img_8882nyt.jpg

 

Timp de mulți ani am tot stat de vorba cu prietenii apropiaţi obsevând că de fapt nu avem nicio idee despre modul în care trăiesc oamenii din afara sferei noastre.  Mergem la locurile noastre de muncă din agitatul Manhattan, una dintre cele mai competitive piețe din lume, o insulă de prosperitate de care ne bucurăm şi noi, ne urcăm în metrou sau tren făcând naveta și ajungem epuizaţi seara târziu la casele noastre frumoase. În timpul nostru liber citim articolele din New Yorker și mergem la Academia de Muzică din Brooklyn sau la Symphony Space, la Lincoln Center sau Carnegie Hall, dar n-avem absolut nicio idee despre ce se întâmplă în afara acestui cerc; nu ştim cum trăieşte o mamă singură în Harlem cu soțul ei în închisoare și un fiu mort din cauza drogurilor; nu înţelegem cum poate trăi o familie de cinci persoane cu un singur salariat dacă nu există nici un loc de muncă în jur; nu ştim ce despre ce vorbesc la cină o familie religioasă într-o casă din Wisconsin, care este amenințată de executare silită. Am întâlnit noi oare pe cineva din mediul rural din Ohio? Sau Wisconsin? Cel mai probabil este că nu s-a întâmplat asta, că nu am avut unde. În plus tot ceea ce auzim în jur este discursul intelectual al corectitudinii politice și un activism sălbatic care, pentru mine cel puțin, este asemănătoare cu propaganda comunistă pe care a trebuit să o înghit atât de mulți ani.[2]

 

Donald a pus în scenă un spectacol incredibil combinând frica cu promisiuni mesianice fara absolut nici un continut. Clovnul şi playboyul nostru din New York, la vederea căruia, ani de-a randul, strâmbam mereu din nas, a ajuns rege spre propria-i surprindere.  În ciuda entuziasmului pe care l-a generat în campanie a acumulat mai puține voturi decât Romney, dar spre norocul lui, Hillary a primit considerabil mult mai puține voturi decât Obama, în ciuda câștigării votului popular. Încă de la începutul campaniei mi-a fost teamă exact de un scenariu de genul asta. Mulți oameni ale căror frustrari au fiert mocnit timp de opt ani ai Administraţiei Obama au votat pentru Trump în turmă, fiind păcăliti să-şi dea  votul unui fascist și să pună la grea încercare viabilitatea republicii noastre. Ceilalți care erau cu funia în jurul gâtului şi-au dat votul pentru nişte speranțe deşarte că li se va slabi nodul si vor putea respire mai bine. Toţi naivi, înşelaţi de şmecher.

 

Nimeni nu va fi răsplătit deoarece pur şi simplu nu au cu ce să plătească.  

 

Tratatele existente au mutat niste fabrici in Mexic generand noi locuri de muncă în zone mult mai afluente din SUA, dar nucleul principal de locuri de muncă s-a pierdut în favoarea automatizării despre care nu vorbeşte  nimeni pentru că războiul împotriva mașinilor pare o idee SF[3].

 

Și acesta este doar începutul, deoarece minţile luminate din Silicon Valley prezic că, în 30 de ani, mai mult de 50% dintre oameni ar fi șomeri într-o America care ar fi cea mai marea putere producătoare a lumii depasind considerabil China. Și ce le putem oferi atunci celor mai mult de jumatate? Cămăși brune ....

 

Ceea ce mă nedumerește este cum se face că atunci când republicanii sunt capabili să plaseze un președinte în Casa Albă, cel ales este în mod sistematic de departe cel mai idiot și lipsit de substanţă din tot lotul.  Alegerea lor ne ruinează țara. Între timp, protestele continuă în orașele americane,  ca şi cum oamenii s-ar fi trezit brusc acum dintr-un fel de anestezie. Mi-aş dori să fi protestat în timp ce Donald avansa în timpul alegerilor preliminare republicane insultându-şi adversarii sau după intervențiile sale dezgustătoare în dezbaterile cu Hillary.

 

Din păcate dragii mei prieteni asta este tot ceea ce am putea oferi în acest spectacol de “Reality TV” pentru că ne-am plasat în propriile noastre turnuri de fildeş și nu am vrut să vorbim cu ceilalți. Să sperăm că o sa va puteam oferi ceva mai bun in spectacolul următor. În cazul în care o sa mai existe vreodată un alt spectacol...

 

Radu Polizu locuieste la New York. Compania sa de consultanta si productie (Flying-Monk Films Consulting) a initiat proiecte majore de televiziune precum New York Planetarium, Lincoln Center Theaters, Major League Soccer si a construit studiouri de televiziune pentru numeroase retele americane ca ABC, NBC, Univision, Fusion, Vox.

 

 

[1] https://www.theguardian.com/.../rise-of-the-davos-class-seale...

[2] http://www.bbc.com/news/world-us-canada-37924687

[3] http://www.denverpost.com/.../11/06/factory-job-losses-robots/

Comentarii 4

Alina Bodea - 11-26-2016

Cu respectul cuvenit pentru autor, nu inteleg cum Revista 22 poate publica sub rubrica de "Analiza politica" un text neanalitc si slab.

Răspunde

Josef Svejk - 11-24-2016

Am stat vara trecută o săptămână în Manhattan să vadă copiii NYC. Eu nu mai fusesem acolo de ani buni. Impresia a fost una de degradare acută. Am stat la Marriott-ul de pe Lexington Ave. Cred ca e al doilea cel mai prost hotel la care am stat vreodata în America. Personal „divers” cu care te înțelegeai extrem de greu. Indolență, lehamite, mizerie, incompetență. Instalația de aer condiționat zgomotoasă, izolarea fonică e penibilă. În sala de fitness pustie de la ultimul etaj, de unde se vede panorma orașului prin ferestre murdare, nu e nimeni dar nici nu prea funcționează nimic. Cum room service-ul era în crăci, luam apă minerală de la Walgreens-ul de la colțul străzii. La ușă un cerșetor jamaican mirosind dubios, dar altfel pleznind de sănătate, deschide ușa magazinului ceremonios așteptând să primească bani pentru asta. Deasupra capului său un afiș imens cu „We hire now!”. „Why you don't take the job rather than begging?” Omul se uită la mine ca și cum i-aș fi cerut să-și facă seppuku și în final articulează „That is not for me, maaan! I am free, maaan!” Pe străzi saci de gunoi neredicați cu zilele ce împrăștie dhuori din cele mai agresive. Cerșetori de toate neamurile la tot pasul. Unii pașnici alții insistenți. Tarabe de tablă cu beculețe colorate de un kitsch fără pereche unde arabi bărboși vând măncare halal ce zace zi lumină în soarele orbitor. E drept că nici n-am văzut pe nimeni să cumpere. Oare cine îi subvenționează? Unul dintre ei are jeg pe brațe și i se învîrt muștele în jurul capului ca în desenele animate din copilăria mea. Pe trotuare curg zemuri ciudate și lipicioase. Jeg, jeg, jeg. Plin de lume pestriță și în aparență săracă. „We celebrate diversity” cum repeta obsesiv Hillary în campanie indiferent că era vorba de relații externe, economie sau de de apărare. Am luat metroul până la Central Park. Stații mici și înfiorător de murdare. Metroul în sine e mai prăpădit și mai murdar ca ăla din București. Traversăm parcul spre Metropolitan Museum. În parc gazon neîngrijit și mâncat de bălării. Din nou o grămadă de lume ciudată și mzerie cât cuprinde. În muzeu o căldură stătută și miasme amestecate cu ceva odorizant. Nicidecum atmosfera proaspătă și aerul rece revigorant ce te întâmpină deobicei în clădirile americane. Îl intreb pe un băgător de seamă cu ecuson & căciulă dacă e ceva în nereguă cu aerul condiționat. Îmi răspunde cu un zâmbet larg de la o ureche la ailaltă: „We have turned green, sir” Nimeni nu mai simte nevoia să ia metroul. Luăm doua taxiuri. Sunt foarte ieftine. Am prins două Toyote mici si incomode ce se zdoncăne pe asfaltul stricat până la hotel. Mergem apoi să luăm cina la terasa dîn groapa de la Rockfeller Center. Mâncarea e puțină da' proastă și durează enorm până să vină. Parcă mesteci plastic. Atmosfera e creepy. Plin de gherțoi, balabuste și briantinoși ce zbiară unii la altii de parcă-s surzi și-și trag selfie-uri cu steagurile în spate. După ce am mai încercat câteva restaurante „etnice” din Manhattan îi mulțumesc Lui Dumnezeu că am scăpat doar cu o diaree violentă. Noroc că am găsit un Arby's și câteva Subway-uri mai pe aproape. Acasă nu mergem niciodată la Arby's că nu au cine știe ce mâncare, dar la NYC e OK. Măcar e curat. Vizităm Eliis Island. Aici e curat și plăcut. În muzeu sunt câteva poze imense cu diverși imigranți din secolul al XIX-lea. Una dine ele e cu cioban român cu un suman imens din blană de oaie, cu o figură regulată agreabilă și niste ochi verzi sau albaștri nefirești (poza e alb negru) . Gemenii (au 5 ani) strigă fericiți: „Bunicul! Bunicul!”. Seamănă într-adevăr uimitor de bine cu tatăl soției mele în imaginle sale mai din tinerețe. Rugăm pe cineva să ne fotografieze în fața pozei. Mergem apoi să vedem sediul ONU pe malul de est al Manhattan-ului. Townhome-uri înghesute cu fațade murdare pe străduțele ce intersectează marile bulevarde. Nelipsiții saci de gunoi aruncați în stradă. Din nou lume pestriță și în general murdară. Dezamăgire. Steagurile nu sunt pe catarge. Tot soiul de obastacole din blocuri de beton și țevi goase de oțel ieșind din asfalt ca să oprească eventualele mașini capacană. E deprimant. În sfârșit dimineața următoare suntem în drum spre aeroport. Un ultim meci greu cu cucoana de la recepție a cărei engleză nu o prea pricepe nimeni. Încerc să-i explic că vreau un van sau o limuzină. Mareșalul de la intrea hotelului ce rezervă de regulă taxiuri și limuzine lipsește. Nu vreau nici în ruptul capului să mai mergem cu Toyotele alea zdrocănitoare parcate în fața hotelului până la aeroport. În final a apărut agale șeful ei, care din fericire vorbea o engleză inteligibilă. Până la urmă apare un van. Copiii, atât ăia mari cât și gemenii par mai fericiți că plecăm acasă decât erau după vizita la București. Ce „turnuri de fildeș”, ce „elite”?!?! Mai degrabă turunuri de chirpici. Firește că într-o hazna fetida ca NYC a câștigat Hillary la scor. Sigura similitudine ce-mi vine din cap e Chennai - aceași opulență într-o mare de mizerie sordidă. Chennai unde odinioară câștiga orice alegeri la scoruri de maidan Indira Ghandi, la fel de meschină și coruptă precum Hillary (mde, marile spirite se întâlnesc). Indira mergea cu parcimonia până intr-acolo încât își trimitea slugile să vândă în piață la un preț cât mai bun valizele de bani primite de la sovietici sau occidentali odată ce erau golite de conținut . Slavă Domnului că Hillary sau Bill nu mai erau forțați să treacă prin așa ceva. Ei nu acceptă cash pentru discursurile de câte 15-20 de pe urma cărora primeau (ca tot progresistul nediscrimantoriu) cecuri de sute de mii de la oricine: Oligarhi ruși & asiatici, „afaceriști” sudamericani sau leader-i mesianici, cu masacre grele la activ, de prin Africa...

Răspunde

bogdan - 11-24-2016

Aceleasi eterne lamentari stangiste. Cine nu e cu Noi e fascist. E bine ca s a terminat cu intoleranta stangista ( indreptata impotriva crestinilor, albilor, heterosexualilor), desi hidra asta il plate acapara si pe Trump.

Răspunde

profesoru - 11-23-2016

"În plus tot ceea ce auzim în jur este discursul intelectual al corectitudinii politice și un activism sălbatic care, pentru mine cel puțin, este asemănătoare cu propaganda comunistă pe care a trebuit să o înghit atât de mulți ani." - corect. Numai că şi autorul cade victimă propagandei corectitudinii politice atunci când îl numeşte pe Trump "fascist". Nu mai ştim ce înseamnă "fascist"? S-a pronunţat cumva Trump împotriva democraţiei, a pluripartidismului, a drepturilor constituţionale? Şi atunci, vorbim aşa, ca să ne aflăm în treabă?

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22