Geopolitica ortodoxă. Trezirea la realitate

În numele unei teorii politice despre o ipotetică „a treia Romă“, Moscova face tentativa agresiv-atrăgătoare de a se erija în noul centru al lumii ortodoxe.

Radu Preda 23.10.2018

De același autor

 

Ani în șir, mai cu seamă pe durata cursurilor ținute la diverse universități occidentale și în ceea ce am scris academic pe temă, cu precădere în limba germană, am tot susținut că nu există un bloc geopolitic ortodox. Zadarnic. Majoritatea colegilor, pentru a nu vorbi despre ce Weltanschauung aveau studenții, se bazau pe prejudecăți ferme, pe imagini fixe despre un Est european a cărui complexitate în mod evident nu doar că le era/este străin, dar care nici nu provoca la o explorare mai atentă. Teza lui Huntington despre ciocnirea civlizațiilor și, mai ales, despre granițele clare ale viitoarelor confruntări, de idei și armate deopotrivă, părea/pare drept substitut suficient al cercetării nemijlocite.

 

Se uită un fapt statistic pe cât de evident, pe atât de ușor și frecvent trecut cu vederea: din cele aproximativ 16 Biserici Ortodoxe locale, 12 sunt pe continentul nostru, iar 8 își duc misiunea și crucea deopotrivă în țări membre ale Uniunii Europene. Așadar, jumătate din creștinătatea răsăriteană – atribut din ce în ce mai puțin geografic, ci mai curând legat de originarea Adevărului (Ex oriente lux!) – este prezentă în plină realitate euroatlantică. De aici decurge, inevitabil, conflictul între ortodoxiile „integrate“, care au făcut trecerea, și cele de dincolo de noul limes, refuzate pentru moment, între opțiunile primelor și viziunile celorlalte. Exemplul la îndemână: ortodoxia de o parte și de alta a Prutului.

 

În ceea ce privește conflictul dintre Moscova și Constantinopol via Kiev, ajuns recent la temperaturi incandescente, el traduce cu brutalitate asimetria din presupusul bloc geopolitic ortodox. Ucraina, tragicul candidat la clubul politic euroatlantic, își dorește cu ardoare o separare a apelor și în materie eclesială. Argumentele de partea sa sunt clare, dintre care cel al începutului: originarea încreștinării sale în celebra vizită a trimișilor prințului Vladimir în Bizanț. La fel de evidentă este originarea în statul kievean timpuriu a ceea ce, mutată mai la nord, avea să devină Rusia pe care o știm. Ucraina este o țară „răstignită“ între sursa propriei identități spirituale și acumulările istorice ulterioare. De unde și fragilitatea (artificialitatea) ei în ochii rușilor.

 

Oricum ar fi invocate, datele istorice sunt interpretabile și pot alimenta o tabără sau alta, după nevoie. Gravă este aici folosirea unor repere eclesiologice în scopuri politice. După ce Patriarhia Ecumenică mamă a rămas în modernitatea târzie fără teritoriu real – ca urmare a valului de emancipări naționale ale Bisericilor locale fiice – , ducând până azi o existență morganatică, bazată exclusiv pe diaspora de limbă greacă, iată că, în numele unei teorii politice despre o ipotetică „a treia Romă“, Moscova face tentativa agresiv-atrăgătoare de a se erija în noul centru al lumii ortodoxe. În 1948, slăbită de prigoana comunistă, nu a reușit, dar, încurajată de noua constelație politică, reia programul, iată, în 2018.

 

Patriarhia Moscovei „joacă“ tare: după ce a organizat întâlnirea de la Havana – ce ironie geografică și simbolică deopotrivă! – dintre papa Francisc și patriarhul Kirill, la început de 2016, arătând, în subtext, cine este, de fapt, șeful în lumea creștinismului răsăritean, tot ea a împiedicat punerea pe agenda sinodului din Creta, din vara aceluiași an, a temei legate de metodologia acordării autocefaliei. Pentru ca ofensa să fie totală, rușii vor încerca să saboteze momentul sinodal panortodox nu doar prin refuzul pe ultima sută de metri de a mai participa, dar și prin cooptarea altora. Boicotul nu a funcționat, ci a pus și mai mult în lumină faptul că oricine vrea să fie lider, altminteri decât în cadrele canonice, eșuează lamentabil.

 

În loc de concluzie provizorie, de etapă: Constantinopolul nu are chiar nimic de pierdut prin recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Dimpotrivă. Întoarce, la o distanță de secole, gestul rușilor de a exploata slăbiciunile ultimelor zile istorice ale Bizanțului și de a forța propria independență bisericească. O anumită pedagogie străbate, fie și diluată de timp, între rândurile comunicatelor de presă. Ceea ce mă preocupă în continuare: justificarea (și) religioasă a viitoarelor atacuri militare ale rușilor – autorii morali fiind nu ierarhii din Fanar, ci exclusiv cei de la Moscova – și soarta comunităților românești amenințate, cum am văzut, să fie, pentru a nu știu câta oară, victime ale ciocnirilor altora.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22