De același autor
Apelul adresat clasei politice romanesti, la 27 martie 2007, de catre ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului a venit intr-un moment potrivit si exprima fidel o stare de spirit. Ceea ce nu inseamna ca a fost si receptat cu adevarat de adresantii acestuia, ocupati in continuare, fara jena, de jocurile politicianiste. Continutul apelului este succint si merita redat integral:
"Noi, ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, intruniti in sedinta de lucru la 27 martie 2007, consideram ca este de datoria noastra sa ne adresam tuturor oamenilor politici din actuala legislatura, nu atat in numele Bisericii, cat mai ales in acela al electoratului transilvan, din care si noi facem parte impreuna cu cei peste patru milioane de cetateni ortodocsi pe care-i pastorim.
Adanc intristati, in ultima vreme, de spectacolul pe care ni-l ofera arena noastra politica si fiindu-ne evident ca ultimul lucru la care se gandesc alesii nostri, fie de la putere, fie din opozitie, este tocmai poporul care i-a investit cu mandatul de a conduce tara, le adresam tuturor un calduros apel de a depune toate eforturile intru depasirea orgoliilor personale, intereselor partinice sau vendetelor acoperite si de a gasi grabnic solutii pentru pace si cooperare in slujba exclusiva a binelui public.
Reamintim obligatia morala si legala de a nu fi folosite prezentele, insemnele si simbolurile religioase in scopuri politice si de a nu invoca numele lui Dumnezeu sau al Bisericii cu usurinta si iresponsabilitate. Experienta din ultimii 17 ani a dovedit ca asemenea abuzuri se intorc impotriva autorilor lor si ca electoratul stie sa sanctioneze derapajele de la morala crestina si principiile democratice. Pe cei ce nu cunosc ii informam ca un locas de cult nu poate fi ridicat fara binecuvantarea episcopului, asa incat pe teritoriul Mitropoliei noastre nu se vor construi «biserici electorale».
Ne rugam la Dumnezeu pentru binele tuturor, reinnoim apelul la intelepciune si nadajduim ca poporul roman nu va fi umilit in asteptarile lui" .
Ce remarcam? Inainte de toate, vedem cum aici sunt puse alaturat doua teme: cea a crizei politice si cea a abuzului de simboluri si mesaje religioase din partea unor figuri publice. Alaturarea celor doua teme exclude interpretarea acestui mesaj ca fiind un suport indirect adus unuia dintre partidele ce au format pana acum cateva zile Alianta D.A. Ierarhii ardeleni trateaza chestiunea crizei politice in contextul mai larg al modului in care anumite personaje semidocte, dar pline de bani, inteleg sa il transforme pe Dumnezeu in agent electoral si Biserica in tribuna.
Biserica si politica
Tema raportului dintre puterea spirituala si cea seculara nu este noua. PSD a incercat, uneori cu succes, pe durata guvernarii dintre 2000-2004, sa isi anexeze vocea Bisericii Ortodoxe majoritare. Paralel cu inghetarea din ratiuni de "liniste" interconfesionala a demersurilor in vederea concretizarii proiectului noii Legi a cultelor, incheiate abia la finele anului trecut, PSD a cultivat pe fata simpatiile fata de anumiti ierarhi cadorisiti cu sume impresionante. Pretul acestei apropieri s-a vazut in momentul in care aceeasi guvernare PSD a dorit sa se foloseasca pe fata de canalele de comunicare ecleziale pentru dinamizarea referendumului privind noua forma revizuita a Constitutiei. Suplinind lipsa unei campanii serioase de informare a opiniei publice, strategii de partid au apelat cu seninatate la Biserica lipsita, alaturi de celelalte culte religioase, de cadrul legal secular minim si in conditiile in care chestiuni esentiale, precum salarizarea clerului sau statutul patrimoniului confesional, erau suspendate de ani de zile. Unii ierarhi au raspuns prompt la aceasta chemare patriotica si au redactat circulare catre parohii, cerand enoriasilor sa participe activ la vot. In fine, cu putin timp inaintea alegerilor generale din 2004, PSD promitea ierarhilor, in discutii discrete la limita santajului, luna de pe cer in schimbul suportului electoral.
Aceasta mentalitate de subordonare prin ademenire nu s-a aplicat doar Bisericii majoritare. Sa nu uitam cum a fost neutralizata in buna parte miscarea sindicalista prin aducerea in guvern sau in parlament a liderilor acesteia. Un proces similar de inregimentare a fost constatat si la nivelul mediilor culturale sau in mass-media. Pe scurt, reflexul autoritar a fost, alaturi de ascunderea trecutului securistic, una dintre constantele vietii noastre politice in ultimele doua decenii. Fara a exagera, se poate spune ca indiferenta cu care mai toate guvernele de pana acum au asistat la exodul inteligentei romanesti face parte dintr-o strategie de eliminare a spiritului critic din peisajul social postcomunist dominat incontestabil de o oligarhie alergica la principii si valori. Nu este deloc intamplator faptul ca tocmai votul acestei diaspore economice si politice (marcata de deziluzia, mai ales, a tinerilor plecati dupa inabusirea violenta a fenomenului "Piata Universitatii") a cantarit decisiv in balanta si a dus in 2004 la victoria Aliantei D.A. si a presedintelui Basescu.
Vocea social-critica a bisericii
In acest context de dupa 1990, Biserica noastra majoritara nu a reusit sa isi faca auzita vocea social-critica decat sporadic. Confruntata, asemeni clasei politice, cu tarele unei istorii neasumate pana la capat, captiva retoricii obedientei, interesata de castigul de moment, incapabila sa gandeasca pe termen lung, marcata de luptele carieristice - ierarhia nu a riscat sa se expuna, sa protesteze vehement impotriva haosului, a coruptiei, a dezastrului social si a tuturor tarelor pe care le-a generat o tranzitie lipsita de dimensiunea innoirii morale si civice. Cele cateva atitudini altminteri de pana acum, contradictorii intre ele, au venit de la Cluj. Fie ca a fost vorba despre necesitatea implicarii Bisericii pe scena politica (1998), fie ca Sinodul a dat curs unei initiative de interzicere a implicarii clerului in politica de partid (2000), fie ca era atrasa atentia asupra pastrarii neutralitatii Bisericii pe durata campaniei electorale (2004), fie ca se vehicula iarasi amenintarea iesirii Bisericii din abstinenta politica autoimpusa si fortarea prin acest mod a solutionarii cauzei Gojdu (2006), fie ca se denunta interpretarea improprie a sensului donatiei prin transformarea acesteia in act de cumparare a constiintei (2006), fie ca se adresa un apel catre clasa politica (2007) - toate acestea au fost marcate de figura arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului.
Din pacate, aceste luari de pozitie au fost si sunt subminate de doua fenomene complementare. Pe de o parte, vocea critica a ierarhului clujean nu a fost amplificata de catre ceilalti membri ai Sfantului Sinod. Dimpotriva. Afisarea ostentativa a unor sinodali cu puternicii zilei sau cu aventurierii scenei politice si promptitudinea cu care acestia din urma au primit cele mai inalte distinctii bisericesti in schimbul banilor au reusit sa relativizeze dorinta absolut legitima si necesara de a reveni la randuiala canonica a Bisericii si de a recupera calitatea acesteia de instanta a bunului simt. Asa se explica perpetuarea impresiei ca fiecare ierarh este un jucator pe cont strict propriu, fara legatura cu ceilalti colegi din Sinod, fapt care il face vulnerabil la invitatiile insidioase ale celor care au nevoie de legitimare simbolic-religioasa inainte de o avea pe cea real-politica. In plus, gafa monumentala a refuzului obstinat de a fi in fruntea procesului de transparenta si corectitudine - vezi scrisoarea Patriarhiei catre Senat in care se cere eliminarea din lista celor vizati de ANI a sefilor de cult si a ierarhiei ecleziale - provoaca un plus de intrebari in legatura cu discernamantul social si capacitatea de asumare de catre institutia bisericeasca majoritara a unui rol normativ si constructiv.
Pe de alta parte, aceste tentative de identificare a unui raport just intre dimensiunea personala a credintei si reflexul ei public si, generic, intre Biserica si stat sau Biserica si politica nu au fost dublate de efortul pastoral de trezire a constiintei laicatului. Cu o formula de sinteza, se poate spune ca, la ora actuala, noi avem laici, dar nu un laicat. Situatia aceasta se datoreaza atat neincrederii ierarhiei in propria baza, cat si adormirii constiintei misionare a celor care, in Biserica si lume, ar trebui sa fie purtatori de valori. Incercarile de pana acum de coagulare a laicatului s-au lovit de mefienta si despotismul unor lideri ecleziali tributari inca unei mentalitati mai degraba stapanitoare decat slujitoare. Potrivit acesteia, unitatea dintre pastor si turma este monolitica si monologala, diversitatea harismelor si a responsabilitatilor fiind un atentat la "puterea" exercitata exclusiv de sus in jos.
In conditiile unei Romanii ce sufera in mod vadit de deficiente democratice majore, unde opinia celuilalt nu conteaza, unde cultura dialogului este aproape absenta, iar gestul critic este asimilat subversivitatii, Biserica majoritara are un rol formator si corector decisiv. Tocmai pe acesta ea nu vrea sa il asume sau amana cel putin acest moment cat mai mult posibil. Pretul acestei comoditati este ridicat: o clasa politica amorala, acumularea unui capital economic impovarat de vina de a creste pe seama saraciei altora, articularea unei societati civile din definitia careia este absenta orice referinta religioasa, cetatenia spirituala fiind complet lipsita de echivalentul ei lumesc.
Este adevarat ca toate aceste derapaje, lipsuri si stangacii sunt rodul unor procese sociale anterioare lungi, vindecarea si corectarea lor cerand cel putin un timp egal. Ceea ce trebuie sa ne ingrijoreze este faptul ca sunt foarte putini cei care au curajul sa inceapa terapia. Efectul: boala devine un substitut acceptat al sanatatii si prezenta doctorului indezirabila. Daca vrea ca vocea ei spirituala sa fie auzita, Biserica Ortodoxa din Romania are nevoie de o voce sociala pe masura bolilor actuale. Sigur, este un rol incomod, deloc placut, ingrat de-a dreptul. Luarea acestuia in serios este insa o forma de misiune si garantia autenticitatii evanghelice, dovada faptului ca ne luam credinta in serios. Si pana la capat.
Apelul adresat clasei politice romanesti la 27 martie 2007 de catre ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului este un gest al normalitatii profetice. Chiar daca nu este in asentimentul intregului nostru episcopat si cu atat mai putin in cel al intregii clase politice, acest apel este cu siguranta in asentimentul majoritatii romanilor.
( Subtitlurile apartin redactiei)
