De același autor
Într-un mesaj de 2 minute și 15 secunde, Klaus Iohannis a urat țării „La mulți ani” în ultimul mesaj de genul acesta pe care-l va rosti de la Cotroceni în calitate de președinte. După zece ani în fruntea țării, domnul președinte și echipa sa ar fi putut să facă un efort mai consistent. Din comoditate, din lipsă de inspirație, din dorința de a nu irita, mesajul a fost de o remarcabilă platitudine, reușind să transmită nu rezervă prudentă sau sobrietate stropită de câteva bule joviale, care oricum nu par să fi intrat în competențele actoricești ale președintelui, ci pur și simplu nepăsare.
Mesajul de Anul Nou este o specie complicată: în Franța, modelul la care de altminteri tot trag cu ochiul președinții României, el are greutate, anunță în genere liniile majore de politică ale administrației sau, măcar, dă câteva indicii. Nu este în niciun caz un moment de complezență, bifat între măsline și șampanie. Comentatorii îl preiau, îl disecă, îl dezbat, iar mesajul din seara de 31 decembrie 2023 al lui Emmanuel Macron nu a făcut excepție. Nici vorbă de vreun rapel leneș, superficial și grăbit al anului care se încheie, așa cum au lăsat impresia cele 135 de secunde ale alocuțiunii de la Cotroceni. Mai ales că era ultimul: electoratul merita poate un pic mai multă atenție. Pe de altă parte, administrației nu i se poate reproșa inconsecvența, pentru că, până la urmă, natura, conținutul și interpretarea mesajului au mers într-o deplină consonanță cu notele dominante ale celor zece ani petrecuți în „Agenția de turism și de matrimoniale politice Cotroceni”.
Cu toate acestea, multe ar fi fost de spus despre anul care vine. De exemplu, anul 2024 se anunță a fi unul dintre cei mai ocupați din perspectivă electorală la nivel global în ultima perioadă. Mai mult de jumătate din populația lumii va fi chemată la urne, în diverse tipuri de scrutinuri, din Rusia până în Brazilia, din Pakistan până în Uniunea Europeană, din India până în Statele Unite. Peste 70 de state angajate în procese electorale, locale, regionale sau naționale. Evident, miza, impactul și natura acestora nu sunt deloc aceleași în Venezuela ori în Canada. Caracterul democratic al consultărilor și corectitudinea procesului electoral fac în anumite situații obiectul contestării încă dinaintea consumării votului efectiv: așa se întâmplă în India, unde dematerializarea completă a procedurilor (nu se mai votează pe buletine de hârtie) și tranziția la mașini de vot cu acuratețe discutabilă trezesc intense îngrijorări din partea opozanților reuniți la apelul lui Rahul Gandhi. În alte țări, scrutinuri deja desfășurate la sfârșitul lui 2023 sunt în parte anulate din cauza disfuncțiilor majore, așa cum se petrece în Republica Democrată Congo.
În Venezuela, președintele în exercițiu, Maduro, deși a promis în schimbul unui ajutor economic oferit de un grup de state în frunte cu Brazilia desfășurarea unui proces electoral corect, și-a încălcat deja promisiunile nevalidând candidatura uneia dintre principalele posibile oponente, Maria Machado. În Rusia, unde alegerile vor avea loc în martie, rezultatele par a fi deja de domeniul evidenței, înainte să fi avut loc.
Uniunea Europeană intră și ea cu arme și bagaje în rândul lumii și în febra electorală, cu un spectru din ce în ce mai preocupant al extremismelor bântuind chiar democrații consolidate. Asistăm la o impresionantă mobilizare în toate statele membre pentru desemnarea reprezentanților Parlamentului European, instituție aflată în urmă cu un an în centrul unui imens scandal de corupție la nivel înalt: o vicepreședintă a PE a fost pusă sub acuzare în urma afacerii numite de presă Quatargate, despre care s-a scris mult la vremea respectivă. Parlamentul European pare a fi într-o permanentă și niciodată rezolvată nevoie de legitimare și de recalibrare a competențelor și influenței exersate la nivelul politicilor publice europene: de altminteri, Quatargate a scos odată în plus la iveală cât de deficitar este definită noțiunea de incompatibilitate sau conflict de interese în raport cu demnitatea de membru al PE și cât de precară este linia dintre legalitate și corupție în cazul organismelor de lobby.
România are în acest context chiar mai multă treabă decât vecinii; la noi se desfășoară patru rânduri de alegeri, dintre care ultimele vor fi probabil cele prezidențiale.
La sfârșitul celor două mandate constituționale, președintele Iohannis poate fi mulțumit: a bătut probabil recordul absolut în număr de mile de zbor în mandatele unui președinte român. Este probabil moștenirea cea mai certă lăsată în urmă de un șef de stat român care, altfel, se poate lăuda cu lansarea unui nou model de „președinte-jucător”: sub umbrela echidistanței politice, a făcut și desfăcut jocurile în partidul care l-a susținut pentru Cotroceni, târându-l până la urmă în irelevanță. Partidul Național Liberal este astăzi umbra palidă a ceea ce reprezenta înainte de alegerile legislative din 2020. Principala moștenire revendicată, aceea a României educate, copil cu prea multe moașe și cu naștere dificilă, se zbate și acum cu respirație artificială.
Încercările stângace și slab interpretate din mesajul de Anul Nou de a sugera coeziune, unitate, solidaritate, siguranță, promisiuni de prosperitate nu fac decât să adâncească impresia de dezangajare și deconectare, trăsături definitorii ale ultimului mandat prezidențial. //
