De același autor
Săptămâna trecută, Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) a lansat dezbaterea publică pe marginea unor propuneri legislative care ar urma, în cazul în care ar fi adoptate, să modifice anumite prevederi legate de finanțarea partidelor politice de la bugetul de stat și să introducă diferențe de abordare în gestionarea a două mari aspecte legate de finanțarea partidelor: 1. cum se alocă banii și cât de „mare” trebuie să fie un partid pentru a primi o felie mai consistentă de la buget și 2. cum pot fi cheltuiți banii primiți și cum trebuie ei justificați. Proiectul a fost publicat pe site-ul AEP pe data de 26 octombrie, însoțit de documentul comparativ cu prevederile în vigoare. Actualele propuneri intervin pe fondul mai multor scandaluri și anchete legate de independența chestionabilă a unor mari trusturi mass-media aservite, în fapt, prin finanțări politice unor narațiuni și acțiuni partizane.
Finanțarea partidelor și justificarea cheltuielilor făcute de acestea sunt o temă majoră de sociologie politică. Urmărind sursele și destinațiile banilor, se poate teoretic stabili o filiație de rețele, de influențe, iar în cazurile de încălcare a legii – conflicte de interese, deturnare de fonduri etc. Pe de altă parte, circulația banilor poate indica, dincolo de identitatea doctrinară revendicată a partidelor, grupurile sau orientările de la sau către care circulă fidelități, datorii simbolice sau concrete.
În propunerile prezentate, AEP dorește să modifice câteva dintre criteriile alocării banilor publici, iar unul dintre amendamentele propuse care atrage atenția vizează scăderea numărului minim obligatoriu de aleși locali (consilierilor județeni și consilierilor din cadrul Municipiului București), pentru obținerea finanțării de la buget de la 50, cât prevedea actualmente legea, la 25. Teoretic, reducerea numărului ar putea să stimuleze dezvoltarea unor partide cu pondere electorală mai mică, dar suficientă pentru obținerea de mandate la nivel local. Pentru o structură politică mai degrabă de tip parohial, cum se prezintă România locală reală, o șansă în plus partidelor mai mici poate prezenta avantajul ruperii unor monopoluri de influență clientelară și patronală (baronii locali). În practică, formațiunile politice mai mici au adesea legături de fidelitate netransparente cu partidele dominante sau, dacă nu le au de la bun început (acțiuni de la firul ierbii care propulsează meteoric candidați cu succes într-un ciclu electoral), sunt aduse pe calea cea bună sau eliminate în caz contrar din cursele următoare. Proximitatea, caracteristicile proprii micilor comunități unde lumea se cunoaște, iar posibilitățile de acțiune sunt reduse, favorizează acest tip de absorbție până la extincție a vocilor „disonante”.
Relația democrației cu finanțarea partidelor și cu cheltuirea banilor rămâne problematică, tocmai pentru că implică ambiguități legislative insolubile și, uneori, situații contradictorii în interiorul drepturilor și libertăților garantate prin Constituție. Nu e o problemă exclusiv locală sau regională: din Statele Unite până în Brazilia, din Franța până în Japonia, finanțarea comunicării partinice, adesea identificată fără temei de partidele guvernamentale cu mesajele de interes public, face obiectul dezbaterii asupra legislației și constituțiilor respective. De cele mai multe ori, tematica este plurivalentă: corupția partidelor, aservirea presei, încălcarea principiilor democratice și a drepturilor constituționale la liberă exprimare și/sau accesul la informații de interes public.
Poate cel mai alunecos teren din această perspectivă este publicitatea politică. Proiectul AEP vizează plafonarea procentului permis pentru cheltuieli în domeniul publicității politice la 30%. Limitarea bugetară ar urma să fie dublată, din rațiuni de transparență, de depunerea semestrială a unui raport asupra beneficiarilor. Modificarea răspunde unei probleme devenite acute după dezvăluirile Recorder și Europa liberă: încălcând un drept fundamental la informare corectă și nepartizană, politica editorială a unor posturi de televiziune sau platforme mass-media este construită în raport cu finanțatorul politic nedeclarat, sub umbrela independenței editoriale. Nimic nu interzice partidelor comunicarea publică asumată, iar instituțiilor media asumarea acesteia cu precizarea clară a naturii și originii mesajului transmis. Problema intervine atunci când comunicarea publică se întrepătrunde cu cea politică, iar banii publici sunt asumați de partidele guvernamentale ca fonduri nelimitate de propagandă camuflată sub eticheta legală și teoretic mai credibilă a mesajului de interes public.
Rețeta credibilizării mesajului propagandistic împachetat în aparența comunicării de interes public și a bugetării sub această etichetă are deja un istoric bogat în regimul politic românesc actual, iar guvernarea 2000-2004 își poate revendica un rol important în formularea și perfecționarea ei. Daunele asupra democrației sunt greu de calculat, mai ales în cazul regimului politic românesc, încă atât de departe de îndeplinirea unor criterii democratice reale și funcționale. Lipsa transparenței și crearea unor rețele de influență prin controlul subteran al canalelor de informare publică nu pot decât încuraja și facilita consolidarea unei oligarhii din ce în ce mai distanțată de agenda publică reală, pe care nu numai că o ignoră voluntar, dar o și pervertește și denaturează.
