De același autor
Cazul familiei Bodnariu a declanșat o polemică greu de egalat prin complexitatea temelor implicate și are particularitatea de a fi pus în circulație teme și subiecte în contexte insuficient evocate, cum este cel al protecției copilului, în raport cu limitele acțiunilor îndreptățite ale statului în viața privată a cetățenilor. Dezbaterea a polarizat și a radicalizat opinia publică, devenită vehementă de toate părțile. E dificil să scrii despre cazul în sine, câtă vreme ancheta e în curs, iar informațiile reale, certe, nu sunt de fapt integral disponibile. În plus, există instituții specializate care se ocupă de analizarea cazului. Acesta nu este, așadar, un text despre cazul Bodnariu, ci o încercare de trecere în revistă a temelor puse în circulație.
Primele reacții au fost de revoltă: apărea știrea potrivit căreia o familie mixtă (tată român cu dublă cetățenie, mamă norvegiană) aparent model, aparținând unui cult neoprotestant, care-și crește copiii „cu frica lui Dumnezeu“, este destrămată de o instituție norvegiană de tip „nazist“, devenită între timp celebră în România, Barnevernet. Rapid, se mobilizează o rețea de solidarități la care cu o zi înainte mulți nu s-ar fi putut gândi: creștinii se regăsesc într-o uniune ecumenică pentru apărarea familiei (iar ortodocșii, cei mai mari detractori ai cultelor neoprotestante, se regăsesc în cauza familiei Bodnariu alături de penticostali, în pofida uneia dintre mantrele tradiționale ale Bisericii Ortodoxe împotriva sectanților). Alte voci evocă celebrul și rușinosul caz al experimentului Lebensborn al lui Heinrich Himmler și modul cum a fost tratat, în consecințele sale, în Norvegia (reacții abuzive și violente la experimente abuzive și violente). Ca în multe comparații care implică contexte istorice ori culturale diferite, concluziile trebuie tratate însă cu multă prudență.
Reacția la reacție este la fel de radicală: o altă tabără se ridică la fel de repede și denunță (fără probe, la fel ca în situația precedentă), „fundamentalismul“ religios, „îndoctrinarea“ la care sunt supuși copiii în respectiva familie, abuzurile de tot felul, fizice, emoționale. Apărătorii acestei viziuni denunță, de asemenea, atitudinea „antioccidentală“ și declamă încrederea absolută în capacitatea statului norvegian de a vedea, în înțelepciunea sa, mai presus de perspectivele înguste ale unor părinți abuzivi. Statul va lua copiii și îi va ajuta să devină cetățeni responsabili: fără predeterminări culturale de niciun fel, libertate absolută de alegere. Cazul familiei mixte din Norvegia evocă, din această perspectivă, problema inadaptării și, odată cu ea, a presupusei neconformități cu paradigma culturală de adopție. Apar, în plus, mărturii despre cazuri similare, se remarcă un pattern în aplicarea măsurilor extreme (plasarea copiilor în sistem) în cazul familiilor de imigranți. Copilul este o persoană cu drepturi, definite legal, și protejat împotriva unor familii crescute în paradigma educației prin violență. Iar cetățenii norvegieni de adopție să respecte fără murmur legislația, dacă au ales să locuiască acolo. La Roma, faci ca romanii.
În acest punct, dezbaterea se deplasează în altă direcție: oare ce fac romanii în Roma este mai presus de îndoială? Există sau nu există slăbiciuni, puncte nevralgice în sistem? E legislația norvegiană perfectă, sublimă? O mulțime de experți critică sau, dimpotrivă, ridică în slăvi sistemul norvegian, comparându-l cu cel românesc. Există un cadru legislativ internațional - este Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 (în România, republicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001), la care au aderat și Norvegia, și România. Dincolo de ea, un univers de definire a familiei și a percepțiilor legate de relațiile în interiorul ei care contribuie în măsură semnificativă la conturarea profilului legislativ național. Și multă propagandă: recent, o comisie de parlamentari români a anunțat că se va deplasa în Norvegia pentru a vedea la fața locului cum se desfășoară ancheta în cazul Bodnariu. Inițiativa lor arată cât de politizat este acest caz și cum poate fi exploatat el mediatic, în prag de campanie electorală, într-o țară unde statisticile arată un nivel îngrijorător al neglijării copiilor, unde, din totalul de 4.000.000 de copii câți are România, peste 300.000 trăiesc în sărăcie extremă, în abuz și violență de diverse tipuri.
Pe de o parte, o sumă întreagă de interviuri și articole încearcă să explice sistemul de protecție a copilului din Norvegia, centrat pe copil și pe drepturile sale. Pe rețelele de socializare e o adevărată furtună de mărturii și studii care arată, pe de altă parte, limitele sistemului și felul cum regulile, concepute cu bune intenții, sunt distorsionate și transformate în abuzuri de minți înguste, de persoane lipsite de empatie, de funcționari robotizați, de educatori semidocți îmbătați de putere (e și subiectul unui film danez tulburător, The Hunt, care aduce în discuție consecințele unor asemenea situații, pe baza unui caz real).
E limpede că nimănui nu folosește - în niciun caz familiei în chestiune - o linie de apărare care să revalorizeze bătaia cu virtuți pedagogice. Concentrarea polemicilor pe această temă are certe merite, mai ales în contextul românesc tradițional al „bătăii rupte din rai“. Un subiect înrudit, cu implicații pe termen lung, este însă gradul de implicare a statului, într-un sistem democratic întemeiat pe distincția public-privat, în reglementarea vieții familiale.
Cine poate să tragă linia și cum, atâta vreme cât cu toții ne dorim un mediu familial propice pentru dezvoltarea copiilor (iar tragediile legate de lipsa lui ne asaltează la tot pasul), dar, în același timp, trăim cu angoasa, din ce în ce mai concretă în zilele noastre, că spațiul de existență privată, al deciziei adulte și responsabile, se restrânge din ce în ce mai mult? Pe de o parte, copilul e asimilat din ce în ce mai frecvent statutului de semiadult, iar pe de altă, parte societatea adulților suferă din ce în ce mai mult de excesul reglementării și, se spune, de infantilizare, de reducere a spațiului liberei alegeri în chestiuni care țin de corporalitate, de sănătate etc. Unde începe discernământul integral al copiilor: la 18 ani, la 16, la 14, la grădiniță, în pântecul mamei? Și care sunt limitele capacității părintelui de a decide ce e mai bine pentru copilul său? Cum pot fi ele determinate în detaliu altfel decât chiar în detrimentul noțiunii de responsabilizare? Nu mai există alte alegeri posibile în afară de Oliver Twist, Copilul divin al lui Bruckner și Împăratul muștelor? Dincolo de ancheta în curs, cazul Bodnariu aduce în discuție o altă paradigmă familială și un alt tip al relației dintre stat și viața privată. O dezbatere despre cum este definită copilăria și modul cum această definiție modifică, odată cu ea - nu ar fi pentru prima dată! - un întreg model social și politic.
