De același autor
S-a adăugat, de vreo două săptămâni, resuscitarea clivajelor care au dominat vara și toamna anului 2018, înaintea referendumului pentru familie. Totul pornind de la un proiect de lege stupid, abuziv, ridicol, nedemocratic, adoptat de majoritatea parlamentară din senat exact din motivele pentru care guvernarea în România arată așa de rău de 30 de ani încoace: conformism, stupiditate, lașitate, incompetență, dezinteres sau, dimpotrivă, prea multe interese (personale sau de gașcă), propagandă, naționalism, pășunism, confuzie (voită) de doctrine politice. Și lista ar putea continua.
Au curs valuri de cerneală virtuală și tipografică de când un senator PMP (un partid pândit de insignifianță parlamentară și de inocență în tainele alfabetizării) s-a gândit că ar fi bine să promoveze un amendament la Legea Educației Naționale, oricum modificată până la desfigurare, care să interzică „ideologia de gen” în școli și universități. Și nu oricum, ci prin pedepsirea cu amendă (eliminată mai apoi) a oricui „răspândește” orice „opinie sau teorie” care ar evoca identitatea de gen.
Deși a existat o reacție congruentă a centrelor universitare relevante (Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea din București, SNSPA, Universitatea Lucian Blaga de la Sibiu etc.), furtuna e departe de a fi trecut. Adoptarea amendamentului a polarizat din nou spațiul public, inundat de sloganurile și propaganda livrate de demnii continuatori ai Coaliției pentru Familie. Corul eteroclit și pestriț al entuziaștilor CpF a ignorat cu bună știință sau, mai rău, a aplaudat o decizie a parlamentului de a legifera, prin interdicție, ce se predă sau se discută în universități. Libertatea academică este oricum, de ani buni, „o frază de dânșii inventată”, pentru că subfinanțarea și constrângerile bugetare viciază capacitatea mediului academic de a lua decizii de recrutare și de elaborare a programelor universitare bazate exclusiv pe calitate. Exista totuși un domeniu unde acțiunea politicului nu pătrunsese, acel domeniu care definește de fapt universitatea de la înființarea sa, anume libertatea de a alege ce și cum se predă și se dezbate.
Același for legislativ (în Camera Deputaților, de această dată) adoptase cu câteva săptămâni mai devreme încă o bijuterie legislativă „democratică”, eliminând în fapt disciplina „educație sexuală” din școli, sub pretexte la fel de aberante ca și cele evocate pentru susținerea amendamentului mai sus pomenit. La originea ei, aceeași alianță politică mobilizată cu succes încă din 2012, când se afișa măcar oficial: se numea USL și legaliza o fericită uniune între PSD și PNL. O alianță toxică pentru democrația din România și pentru buna guvernare, fără să fie însă nici nouă, nici surprinzătoare din perspectiva istoriei politice a ultimilor 30 de ani. Participarea liberalilor la coaliții bizare a devenit norma alegerilor politice făcute de acest partid care uită din ce în ce mai des că titulatura sa conține și termenul „liberal”, nu numai „național” în încarnarea sa pășunisto-fundamentalistă.
Legea privind educația sexuală în școli s-a împotmolit din fericire la Președinție, care a contestat-o la Curtea Constituțională. Ideea că a face educație sexuală în școli duce la „pervertirea” copiilor arată nu neajunsurile unei asemenea discipline (care, pentru orice om cât de cât informat și cu bun-simț, nu înseamnă să predai Kama Sutra la clasele primare), ci abisul de ignoranță ori rea-credință (ori amândouă) în care pot să cadă concetățeni cărora li s-a încredințat o mare responsabilitate: aceea de a legifera.
Nu este deloc surprinzător că societatea românească, sau partea vocală a acesteia, oricum întotdeauna minoritară, de altfel, s-a polarizat încă o dată. Clivajele care apelează în mod fundamental la credințe nu au decât rareori un alt deznodământ decât cel al invectivei, al urii sau intoleranței. Să ieșim din mania grandorii și a nombrilismului epocii noastre: nu suntem nici la primul și cu siguranță nici la ultimul moment de confruntare de acest fel. Cearta Anticilor și Modernilor, dramatismul sfâșietor al unui secol al XVI-lea însângerat de războaiele religioase, de pogromuri și persecuții, ritmat de interogațiile tulburate ale lui Montaigne sau La Boétie, Revoluția însângerată, iconoclastă, dar și fondatoare de la 1789, reacționarii și utopiștii secolului XIX: toate sunt episoade ale unei confruntări mereu reînnoite între atitudini, opțiuni politice, filosofice și religioase care se dovedesc, în momentele de exacerbare a crizei, ireconciliabile în manifestările lor extreme și violente de revendicare a întâietății.
Ce se întâmplă acum în spațiul public de la noi și de aiurea se înscrie într-o logică similară, a polarizării în momente de criză. Se adaugă evident culoarea locală: incultura agresivă, habotnicia găunoasă, prostia solemnă, golănia violentă camuflată în discurs universitar, țopârlănia isterică și agramată. Virtuțile regimului democratic, atât de hulit în ultima vreme, se regăsesc de obicei în capacitatea de ponderare înțeleaptă pe care tocmai instituțiile ar fi chemate să o exercite. În schimb, legislativul nostru aflat la capăt de mandat, mistuit de obsesii electorale, de mezalianțe și stupiditate politică, de mize financiare obscure și interese sectare e în linia întâi în războiul „ideologic”, instituie oficial Poliția gândirii și combate cu sete „comunismul” (?!?) prin interdicții totalitare. Măsura democrației e dată, în primul rând, de calitatea legislativului pe care-l produce. Oare mai există vreo speranță?
