Cine adună cioburile a 10 ani de mandat la Cotroceni

A fost, de asemenea, încheierea unei situații penibile pe plan internațional, în care locatarul din ultima decadă de la Cotroceni a târât statul pe care se presupune că-l reprezintă. Este unul dintre acele momente în care se confirmă, încă și încă o dată, cât de adânc înfundat în propria egomanie pare acest personaj.

Despre ridicola și absurda idee de a se concepe în fruntea celei mai importante organizații de securitate s-a tot scris, în paginile acestei reviste și în alte câteva locuri. E la fel de adevărat că, ghidată de alte imperative, majoritatea presei a ales să trateze subiectul ca și cum ar fi existat o posibilitate, chiar dacă redusă, ca ipoteza să se transforme în realitate.

Pagini întregi dedicate subiectului, emisiuni de televiziune în ultimele luni care au dezbătut, luând în serios, această năstrușnică idee fără nicio susținere aparentă, în afară de cea a unui restrâns grup de așa-ziși sfătuitori care au înțeles de mult că președintele nu poate fi consiliat, ci conformat de o oglindă care să-i confirme propriile închipuiri. Spre deosebire de oglinda fermecată din povestea Fraților Grimm, animată de o conștiință emancipată, nimeni nu s-a simțit în jurul președintelui suficient de liber să-i spună că nu este „cea mai frumoasă din țară”. A plecat de la palat să cucerească o sinecură după cei 10 ani de domnie mediocră, leneșă, suficientă, fără viziune, convins de talentele sale de negociator, amăgit de propria țesătură de premii decernate la comandă, de aranjamente călduțe și fără consecințe.

Nimeni nu s-a găsit în anturaj să-i explice, pentru a-l scuti nu neapărat pe președinte, ci pentru a proteja un pic statul pe care încă-l reprezintă, că decernarea premiului Carol cel Mare, care probabil că a fost unul dintre declanșatorii goanei după funcții post-Cotroceni, nu este promisiunea unei strălucite cariere de înalt funcționar internațional, ci mai degrabă o recunoaștere sau un mod elegant de a mulțumi. Sau că Antonio Guterres a primit același premiu cu un an înaintea lui Klaus Iohannis, grație eforturilor depuse deja în calitatea de secretar general NATO, nu ca o trambulină pentru această poziție?

Nimeni nu s-a găsit să-i explice măcar atât – am scris și noi în paginile 22 – că funcția de secretar general NATO nu este pentru amatorii de turism pe banii contribuabililor, ci o poziție care capătă, mai ales în contextul ultimilor ani, din ce în ce mai multă gravitate și răspundere?

Că războiul din Europa, noua „cursă a înar­mării” – sintagma de război rece nu e întâmplător aleasă –, prieteniile ruso - nord-coreene sunt amenințări reale, nu din acelea pe care le combați în costum alb colonial și cu ochelari de aviator.

Inevitabilul s-a produs, iar consecințele acestui gest care denotă o ireductibilă opacitate la ideea de diplomație, de negociere cad, ca întotdeauna, pe spezele statului român, pentru că la Cotroceni, la cum s-a întors narațiunea după ultimul CSAT, e limpede că nu s-a înțeles nimic.

La vremea la care alții ar încerca, după 10 ani de mandat, să facă un bilanț lucid, comunicarea de la Cotroceni siluiește bunul simț, adevărul și procedează sistematic la un autosabotaj remarcabil, eliminând metodic orice șansă de a lăsa în urmă altceva decât amintirea a două mandate care au confirmat cele mai rezervate previziuni. Mr. Bean reparând tabloul lui James Whistler ar fi o bună imagine de final.

După ce a devenit clar pentru toată lumea – inclusiv pentru televiziunile de casă, acelea care dezbăteau în urmă cu câteva luni, serios, cu invitați, cu argumente, care sunt șansele de a convinge țările membre de caracterul viabil al așa-zisei candidaturi – că singurul deznodământ posibil s-a produs, au început să curgă speculațiile, conspirațiile, scenariile alternative. Că geniul negociator de la Cotroceni avea, de fapt, în minte un post de comisar european pentru un portofoliu care s-ar crea special. La cum merg lucrurile la Bruxelles zilele acestea, la marea împărțeală a portofoliilor, cu Franța blocată în anticipatele de pe 30 iunie, e greu de presupus că principala problemă a Uniunii Europene este să-i panseze orgoliul rănit unui personaj care s-a crezut mult mai abil decât este în realitate.

În plus, dacă mai exista vreo iluzie sau îndoială la Bruxelles legată de multiplele talente ale marelui om de stat, e posibil ca ultimele urzeli diplomatice cu parfum de Dâmbovița să le fi risipit. Nu numai că a creat o situație penibilă și chiar periculoasă, dar, după cum au arătat-o diferite analize, a netezit calea unor noi negocieri pentru state, precum Turcia, care au jucat cartea ambiguității în multe situații sensibile din zona Mării Negre sau a Orientului Mijlociu.

Rămâne să strângem cioburile pe la noi prin curte și să le adăugăm grămezii deja adunate de 10 ani de mandat – de restul grămezii de 20, 30 de ani nici nu mai pomenim – lăsată în urmă. Vedem acolo cimitirul marilor proiecte de țară, al marilor reforme, într-o Românie din ce în ce mai provincializată, mai enclavizată și mai sufocată de marile succese ale reformelor în republica tuturor posibilităților.