Criza guvernamentală și gaslighting-ul ca formă de artă politică

Comportamentul partidelor în momentele nodale ale coalițiilor din ultimii 31 de ani indică o realitate a solidarității transpartinice.

Raluca Alexandrescu 14.09.2021

De același autor

Din vizita oficială în Elveția, țară cu potențial masiv în relația bilaterală, după cum s-a explicat, președintele a comunicat săptămâna trecută jurnaliștilor că, din punctul de vedere al Cotrocenilor, criza nu există: „Avem un guvern care merge mai departe (...) Din acest punct de vedere, nicio îngrijorare”. Concomitent, la București în Parlament, se dădea citire textului moțiunii de cenzură depuse de USR și AUR, iar la prezidiu se produceau exemple nenumărate de colaborare parlamentară de calitate, la cel mai înalt nivel. Primul-ministru și șeful principalului partid parlamentar n-au asistat la lectură.

Cum se pot explica toate aceste aparente alianțe contra naturii, situații imposibile din punct de vedere constituțional, ambiguități și confuzii legislative peste care tronează coteriile, șantajul, interesele personale, dublul discurs și multe alte virtuți ale vieții politice din ultimii 30 de ani? Cum merg coalițiile în alte democrații ale Europei și la noi nu?

Sistemul politic românesc nu este la prima experiență de coaliție cu alternanță. Am mai avut Convenția Democrată și DA. Ambele, aduse de valul unei uriașe speranțe, la fel de brutal înșelate. Ambele, coagulate în jurul unor discursuri divizive, maniheiste, pledoarii pentru Bine împotriva Răului, pentru Justițiari împotriva Corupților, pentru Profesioniști împotriva Impostorilor. Pe cât de mare a fost investiția de entuziasm, speranță și mobilizare, pe atât de brutală a fost căderea în realitate. Ambele coaliții au eșuat, fiecare în felul său; nu e locul aici pentru cronologii, însă a treia dă semne că se îndreaptă în aceeași direcție. Fiecare a avut ca rezultat compromiterea ideii de alternanță politică, crucială pentru democrații, sau de parlamentarism, ca scenă a democrației reprezentative, unde partidele activează ca delegați ai unor cetățeni ale căror opțiuni le fac vizibile și nu ca uniuni tribale sau de lobby-uri botezate „partide” pentru facilități legislative și economice, cum sunt de fapt mai toate formațiunile politice românești sau cum sunt repede disciplinate să devină (vezi cazul de școală al USR). Unul din motivele deci pentru care în alte țări coalițiile merg este că, în acele cazuri, sistemul de partide funcționează, cu toate neajunsurile, și răspunde, măcar într-o anumită măsură, la definiția de manual.

Regimul politic românesc a răspuns în schimb, de la bun început – și încă o face – mai multor tendințe reziduale, nedemocratice: a. se potrivea destul de bine cu structura de putere instituțională și politică moștenită de la regimul comunist; b. a satisfăcut necesitatea unei reprezentări democratice din partea societății civile, chiar dacă a fost mai mult iluzorie; c. a constituit un început bun pentru punerea în aplicare a unui sistem de selectare și promovare a elitelor în mare parte datorat (simbolic și prin apartenență) nomenclaturii și urmașilor ei. Defectele bazelor fondatoare ale Noului Regim apar acum ca probleme în continuă creștere.

În paralel, sistemul de partide românesc de după 1989 s-a structurat în jurul unui mare paradox: pe măsură ce atomizarea diferitelor forme de agregare politică era mai acută, pe măsură ce cacofonia mesajelor se accentua, iar multiplicarea incomprehensibilă a discursurilor sugera un pluralism democratic juvenil și prea entuziast, în fapt singura structură consolidată a fost aceea a unui soi de Front unic, funcționând după principiul mercurului: cu cât e mai împrăștiat de șocul inițial, cu atât se regrupează mai solid la un impuls contrar. Și deși a existat în mod indubitabil o dinamică a clivajelor în sensul teoriilor politice clasice despre formarea partidelor, comportamentul partidelor în cele trei momente nodale ale coalițiilor din ultimii 31 de ani indică o realitate nu mai puțin palpabilă a solidarității transpartinice, construite pe tribalism, fidelități generaționale, grupuri de interes ori șantaj de diferite feluri.

În afară de garanțiile constituționale pe care un stat le pune în calea derapajelor autoritare, există așa-numitele garanții informale (care fac parte din cultura politică democratică a principalilor agenți, în special a partidelor politice) fără de care orice sistem va ajunge mai devreme sau ulterior să se confrunte cu o criză majoră. Partidele politice aduc o contribuție decisivă la întărirea sau, dimpotrivă, la derapajul sistemului prin asumarea sau prin ignorarea unui set de reguli, care include o rezervă autoimpusă în folosirea cu rea-credință a ambiguităților constituționale în scopul scurtcircuitării mecanismelor democratice.

Este dificil, dacă nu imposibil de presupus că la Cotroceni nu se cunoaște îndeaproape situația, dovadă fiind chiar declarațiile președintelui din 4 septembrie privind USR PLUS, desemnat ca unic responsabil pentru „dinamitarea Coaliției și compromiterea iremediabilă a întregului pachet de reforme asumat prin programul de guvernare”. Suntem departe de calmul olimpian afișat la Berna. Nu ne rămâne decât să presupunem că cetățenii României fac obiectul unei vaste campanii de gaslighting politic, expuși zbieretelor din parlament, tonului mustrător-amenințător al președintelui și deteriorării calității vieții în cele mai diverse aspecte ale ei și aduși apoi să admită că-și imaginează lucruri și că, de fapt, starea lor este cea mai bună din toate stările posibile. Nebunii ar fi, de fapt, cetățenii.//

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22