Criza sanitară, Sfântul Andrei și utopia unității

Un important aspect al vieții publice la nivel global a fost pus la grea încercare în timpul pandemiei și este în continuare o sursă de contestare, de clivaje: practica religioasă și aspectele ei exterioare. Identificată de majoritatea teoreticienilor democrației ca punct critic al echilibrului, fie prin vocația pacificatoare, fie prin potențialul integrist, practica religioasă, distinctă de credința în sine și privită ca fenomen social, e integrată în domeniul mai vast al științelor sociale odată cu Weber sau Durkheim, care privesc diferit locul religiei ca practică publică socială și felul cum se integrează ea în arhitectura modernităților (de la refuzul radical al exteriorității practicii religioase până la modularea economiei sub imperiul unui set de valori, la origine, religioase). Toate aceste elemente generale și multe altele pe deasupra, le află, teoretic, un student de anul întâi la Științe politice, deja la cursurile introductive.

O mulțime de decidenți politici și lideri religioși din România nu au auzit, în schimb, de ele, dacă evaluăm prestațiile publice, luările de poziție, declarațiile și măsurile luate din martie până acum. Sezonul de toamnă a demarat sub semnul pelerinajului de la Iași, aflat el însuși sub incidența campaniei electorale. I s-a contrapus atunci, ca model de urmat, pelerinajul de la Fatima, unde credincioșii au respectat regulile impuse de autoritățile portugheze fără să renunțe la acest act public de credință. Nu s-a auzit atunci vocea vreunei autorități ecleziastice catolice care să proclame întâietatea procesiunii în fața măsurilor sanitare, văzute ca o piedică în calea credincioșilor și a credinței. Atunci, declarațiile extremiste și provocatoare ale unora din capii Bisericii Ortodoxe au făcut obiectul unor distanțări prudente din partea Sfântului Sinod al BOR.

Un reputat istoric francez, director al Institutului Superior de Studiu al religiei și laicității (Philippe Martin), a publicat la Cerf în urmă cu o lună Les religions face aux épidémies, unde propune ipoteza unei continuități de roluri, pe durată lungă, a instituțiilor ecleziastice și laice, în subiectul epidemiilor. Ierarhiile religioase exercită secole de-a rândul rolul pe care-l transferă apoi statului în modernitate. Mobilizare sanitară, măsuri preventive, ritualizări colective, dispute științifice, căutarea țapilor ispășitori, reflexe complotiste, contestări populare: instituțiile de ieri și de azi, funcționarii Bisericii și ai Statului au avut de înfruntat crize și misiuni de îndeplinit în confruntarea cu cea mai delicată și mai spinoasă problemă a politicii, legitimitatea izvorâtă din încredere.

Colaborarea dintre autoritățile publice și BOR ar fi, din această perspectivă, mai mult decât firească. Între momentul Sfânta Parascheva și actuala polemică publică de Sfântul Andrei au intervenit însă câteva diferențe esențiale, date de măsuri restrictive ale autorităților, fără legătură cu practica religioasă, dar al căror caracter aleatoriu și neprofesionist au săpat suplimentar încrederea populației. Bucla se închide în numitorul comun al încrederii în legitimitatea autorității politice. Astfel că restricțiile în jurul pelerinajului de Sf. Andrei, mult mai blânde în mod obiectiv decât cele de la Paște, de exemplu, au fost pretextul ideal pentru platforma fundamentalistă lansată de mai multă vreme de ÎPS Teodosie. Iar distanțarea BOR se lasă de data aceasta așteptată.

Pentru că terenul permite lansarea unor mesaje extremiste, fără teama unei penalizări publice, ba dimpotrivă, în murmurul aprobator al unei părți din ce în ce mai semnificative de practicanți sătui să fie arătați cu degetul ca vectori ai bolii, în condițiile în care în spitale nu ai siguranța supraviețuirii, iar autoritățile publice își tratează cetățenii cu neglijență sau dispreț. Un echilibru fragil, deturnat de incompetența autorităților publice, incapabile să gestioneze corect ambiguitatea perspectivei contemporane asupra religiei, ca fenomen ambivalent, deopotrivă privat (rugăciunea) și public: elementele de cult, calendarul, manifestările colective.

La proasta guvernare se adaugă iresponsabilitatea (și/sau agenda ascunsă) a mai marilor BOR, acompaniați de figuri publice laice, care amestecă de fiecare dată, în buna tradiție a ideologiei naționalist-mesianice, religia cu „ființa națională”, ortodoxismul cu românismul, deși experiențe similare din lumea largă arată potențialul remarcabil de adaptare al diferitelor Biserici. Introducerea unor teme de dezbatere care vizează țesătura culturală adâncă a unei societăți cu efect de polarizare extremă și durabilă, asumarea conștientă și declarată a unor asemenea mărci identitare majore și confiscarea lor în discursul public de către un actor politic sau religios viciază dezbaterea publică. Demonizarea reciprocă în discurs este unul dintre primele simptome palpabile ale maladiilor democrației, cu o predilecție vădită către obsesia naționalistă, identitară, revendicarea exclusivă și absolută a unui monopol pe patriotism, a unei structuri discursive și instituționale care poate fi controlată și gestionată numai de un anumit actor și care duce progresiv la confiscarea referințelor identitare și la deturnarea acestora. //