De același autor
Atât Liviu Dragnea, în discursul prea aplaudat de pe scena Sălii Palatului, unde se desfășura Congresul PSD, pe de o parte, cât și Călin Popescu Tăriceanu, de la Ploiești, unde a susținut pe 9 martie o conferință de presă, au spus-o foarte limpede și răspicat: legile justiției vor fi adoptate indiferent de proteste și de opoziție, până la sfârșitul legislaturii, conform termenului dat parlamentului de președintele PSD. Până și prezentarea argumentației celor doi a urmărit aparent un punctaj comun și simplu de enunțat, care devine acoperirea perfectă a comunicatorilor PSD și ALDE: „UE, CEDO, CCR“. Iată declarația președintelui Senatului: „Legile, practic, au fost adoptate, sunt corecturile care trebuiesc (sic, n.n.) făcute ca urmare a deciziilor CCR, care vizează chestiuni minore. Lucrurile fundamentale au rămas așa cum le-am stabilit și așa cum le-am adoptat și ceea ce urmează este acțiunea pe următoarele trei direcții. Unu: transpunerea directivelor europene în Codul Penal și Codul de Procedură Penală, doi: transpunerea deciziilor CEDO, trei: transpunerea deciziilor CCR“. În aceeași zi, mesajul președintelui Camerei Deputaților a urmat consecvent aceeași linie: directivele europene 42/2014 și 343/2016, care trebuie transpuse în legislație până în aprilie anul acesta, în caz contrar România riscând declanșarea procedurii de infringement, „apoi deciziile CCR, care, ne place sau nu ne place (s.n.), sunt obligatorii și deciziile CEDO“.
Cei doi președinți ai Camerelor (fiecare cu relația sa complicată cu justiția) ies în față în aceeași zi, după mesajele extrem de neplăcute transmise de prim-vicepreședintele CE Frans Timmermans la București. Uniunea Europeană dăduse prin venirea sa un semnal tăios care contracara, la nivel european, mesajul insistent repetat (și ușor pueril, ce-i drept) legat de „lipsa de informare“ a responsabililor la nivel european și nevoia de corectare a unei percepții greșite legate de proiectele autorităților de la București. Prim-vicepreședintele CE lansase pe 1 martie, într-un București înghețat, un mesaj lipsit de orice echivoc: „În ultimii 20 de ani ați obținut atât de multe în ceea ce privește independența justiției. S-au obținut multe lucruri de la aderare și datorită MCV. E ca și cum ați fi alergat la un maraton, iar acum sunteți la ultima sută de metri. Mesajul meu e să alergați în continuare, dar nu în direcția greșită! Alergați către linia de finiș! Sunteți aproape de final. Mai sunt câteva recomandări ale Comisiei Europene care trebuie implementate. Nu vă opriți, nu stați pe loc și, pentru numele lui Dumnezeu, nu alergați în direcția greșită!“.
Numai șefa guvernului, Viorica Dăncilă, putea să extragă din acest îndemn opusul său și să anunțe public iminența retragerii Mecanismului de Cooperare și Verificare. Pe de altă parte, doamna prim-ministru nu face altceva decât să aplice conștiincios directivele strategice și de comunicare evidente la nivelul coaliției și care implică o relație extrem de conflictuală cu adevărul. Atitudinea față de justiție reprezintă în acest sens nu numai o chestiune „sectorială“, ci un derapaj general, în raport cu ceea ce ar trebui să însemne un regim politic democratic.
În primul rând, guvernul îndeplinește rolul de curea de transmisie. Prestația publică a Vioricăi Dăncilă, a ministrului Justiției, Tudorel Toader, a Olguței Vasilescu furnizează suficiente exemple pentru a putea estima nivelul de competență și pregătire a cadrelor selectate pentru a activa în cabinet. Se aduc în față, atunci când sunt utile, imperative europene, directive și hotărâri, dar, pe de altă parte, se invocă suveranitatea României și nevoia de distanțare față de „ingerințele externe“. Restul ministerelor au încetat să existe, în mod real. Singura voce în materie de politică externă auzită în ultima perioadă este tot a președintelui PSD, Liviu Dragnea, care a rezumat clar direcțiile internaționale prioritare: apropierea de Serbia (șeful statului sârb Aleksandar Vučić s-a aflat la București pe 8 martie și a avut o întrevedere cu președintele PSD), de Muntenegru, crearea unei alianțe regionale care să includă și Ungaria. Nimic, la acest nivel, despre priorități stabilite în funcție de apartenența la Uniunea Europeană, care ar trebui să constituie axa fundamentală a orientării guvernării.
Parlamentul, atât de des invocat de președintele Senatului, este golit de sens în vocație și acțiune. Mașina de vot a coaliției majoritare și coordonarea evidentă a agendei parlamentare de la sediul partidului au contribuit decisiv la căderea în derizoriu a unei instituții cu adevărat centrale în arhitectura democrațiilor reprezentative moderne. La acest proces a contribuit, pe de o parte, acțiunea politică a coaliției PSD-ALDE, iar, pe de altă parte, discursul bazat pe o pseudo-filosofie politică, propagată mai cu seamă prin vocea președintelui Senatului. Călin Popescu Tăriceanu a ținut să-și lege numele de redefinirea rolului Legislativului în regimul politic românesc. Au fost amestecate concepte legate de reprezentare, delegare, voință generală – s-a încercat crearea unui hibrid de a cărei fragilitate vorbeau filosofii politici și constituționaliștii încă de acum două sute de ani. Acest demers, conjugat cu imaginea deplorabilă pe care o dau majoritatea parlamentarilor, dă zilele acestea lovitura de grație regimului politic democratic de la București.
Ceea ce frapează în aceste declarații și în toate întâmplările sfârșitului de săptămână, pe lângă unitatea de comunicare și de obiective, este tabloul regimului politic actual și în special atitudinea față de justiție și statul de drept. Puterea de la București pare a fi adoptat tehnica dublului discurs și a dublei logici cu o dezinvoltură pe care numai regimurile de natură autocratică o dezvoltă. Liderii PSD și ALDE (în același timp președinți ai celor două Camere ale parlamentului), exercită un control riguros al structurilor proprii de partid (mobilizarea internă și votul de la Congresul PSD a arătat-o cu prisosință) și au capacitatea de a transfera această capacitate în domeniul instituțiilor statului. Ceea ce se întâmplă de la alegerile din noiembrie 2016 nu privește numai procesul de manevrare și aservire a justiției, ci însăși esența echilibrului constituțional al puterilor în stat. Există un proces vizibil și continuu de ștergere a liniilor de demarcație dintre structurile de organizare și procesul de luare a deciziilor din interiorul PSD, în mod special, și instituțiile statului. Iar desfășurarea de forțe polițienești din fața Sălii Palatului nu a făcut decât să confirme tendințele autoritariste ale unui regim care folosește democrația ca paravan pentru demontarea ei sistematică.
