Cum se mai simte democrația în UE și la noi?

Într-o carte apărută în mai anul acesta, socioloaga Dominique Schnapper, una din vocile respectate ale discuției despre cetățenia democratică, avansa o analiză a dificultăților majore în care se află democrațiile occidentale astăzi. Schnapper, ca și politologul Marcel Gauchet, și el autor al unei cărți recent apărute pe aceeași temă a crizei neoliberalismului, cum o numește el, avansează ipoteza unei masive confuzii contemporane legate de amestecul unor teme, valori și clivaje stratificate de-a lungul a decenii de practică democratică în contextul globalizării neoliberale. Astfel, observa ea, varianta dominantă modernă a democrației, focalizată pe suveranitatea poporului și pe mecanismele reprezentării, este astăzi înlocuită din ce în ce mai frecvent de o opțiune identitară atomizantă care pune în dificultate mecanismele sistemelor democratice de luare a deciziei. Paradoxul cel mai vizibil al acestei situații rezultă din natura aparent comunitaristă a mișcărilor identitare, dar care se confruntă cu imperativul de afirmare a fiecărei individualități în parte. Unul din rezultate este aparenta indistincție a stângii și dreptei și o confuzie masivă de care profită discursul iliberal în toate declinările sale.

 Poate ca o confirmare involuntară a acestei uriașe confuzii, prezente nu numai la cetățenii obișnuiți, dar și la liderii democrațiilor occidentale, summit-ul UE de la Bruxelles din data 17 octombrie a fost consacrat discuției despre imigrație. Deși te-ai aștepta ca agenda celor 27 șefi de stat și de guverne să se focalizeze pe deficite, pe putere de cumpărare, pe starea educației, pe corupția internă a statelor membre, pe atâtea și atâtea alte teme identificate în general ca fiind factori favorizanți ai dezechilibrului democratic atunci când scapă de sub control, inclusiv în democrațiile consolidate, tema aleasă de liderii europeni sub conducerea rotativă a Ungariei a fost imigrația. Aceasta la câteva zile după ce premiul Băncii Centrale a Suediei în memoria lui Alfred Nobel fusese acordat unor autori care și-au dedicat cariera analizei cauzelor sărăciei și inegalității și a conexiunii posibile cu un anumit nivel al calității democrațiilor.

Probabil că alegerea temei ar putea ea însăși constitui o motivație suplimentară pentru explicarea parțială a disconfortului democratic, anume inadecvarea agendei cu problemele presante ale cetățenilor. În plus, imigrația este o temă clivantă și sensibilă, care dezvăluie cât de complicată poate fi obținerea unei abordări unitare la nivelul celor 27. Nu numai pentru că există o diferență greu de acoperit între state precum Italia – care organizează un fel de pol european în jurul politicilor anti-migrație promovate, reunind Ungaria, Olanda, Grecia, Austria, Polonia – și Germania sau Spania, ci și pentru că argumentele aduse de o parte și de alta au motivații extrem de diferite. Polonia, bunăoară, este preocupată de implicarea Rusiei și Bielorusiei în alimentarea fluxului de exilați de la granițele sale, instrumentalizați într-un război hibrid pe care Rusia l-ar purta deja cu această important țară a UE. Italia este mai degrabă motivată de implicațiile economice și sociale ale fenomenului, fără să uităm de asemenea că guvernul Meloni se află azi la putere grație unei oferte care a inclus în portofoliu înăsprirea condițiilor de acces al imigranților pe teritoriul țării.

 Pe de altă parte, e limpede că nici contextul internațional nu stimulează o antantă democratică, iar idealul cetățenilor liberi și egali care se ocupă rațional de treburile comune se îndepărtează din ce în ce mai mult de realizare. În alte state ale Uniunii Europene, precum Ungaria sau România, mai recent, la problemele anterior enumerate se adaugă respectarea statului de drept. Sunt din ce în ce mai multe indicii, inclusiv în România, că ne îndepărtăm tot mai mult de acest deziderat. Problema spinoasă a deciziei Curții Constituționale în cazul respingerii candidaturii Dianei Șoșoacă este un exemplu de cum o instituție gândită să apere Constituția democratică poate fi deturnată și instrumentalizată în fel și chip. Situații de instrumentalizare au mai existat, în România în iunie-iulie 2012, apoi în Ungaria și Polonia. Dar preocupant este asaltul reînnoit acum în România. Un alt caz aparent mai anecdotic dar care ridică aceleași extrem de serioase semne de întrebare privind modalitățile de confiscare a instituțiilor statului în folosul unui partid politic, cu concursul unor organizații interlope este și episodul conflictului dintre Primăria Generală a Bucureștiului și primăria sectorului 4, pe tema șantierului ilegal pentru consolidarea planșeului de la Piața Unirii. Departe de a fi numai o problemă de administrație locală și de competențe teritoriale prost interpretate, desfășurarea efectivă a conflictului a arătat ce putere de influență poate avea o organizație politică tentaculară, care acționează atât la nivelul administrației locale, inclusiv prin privatizarea de facto a forțelor de ordine, cât și la nivelul executivului central. Modul cum s-a acționat în acest caz arată că pericolul corupției și al confiscării instituțiilor statului în folosul unor persoane sau grupuri de persoane este nu numai real, dar și în curs de a se extinde. Una din mizele majore ale alegerilor din această toamnă-iarnă se găsește aici.