De același autor
Adaptată la realitățile secolului al XVI-lea, latina lui Montaigne a fostul soclul francezei literare moderne, alături de franceza populară a lui Rabelais. Capitolul 26 despre educație al cărții întâi a Eseurilor ar trebui să figureze la bibliografia obligatorie a indigestului modul psiho-pedagogic, obligatoriu pentru formarea cadrelor didactice. Mai mult, ar trebui să echivaleze cu cel puțin un curs.
Nu am mai avea poate atâtea situații în care să vorbim din nou, în vara lui 2020, despre materii „inutile”, „neproductive” din școli, arătând – a câta oară?! – cu degetul desenul, muzica sau latina. În politicile publice ale guvernanților, scoase parcă din sertarele anilor ’80 ai secolului trecut, disprețul pentru educația umanistă nu e depășit decât eventual de pasiunea pentru economii bugetare anticonstituționale, pe spezele unei societăți la cota zero a învățământului.
Președinția României Educate a comunicat miercuri planul de începere a anului școlar 2020-2021, pe o schemă incluzând trei zone de risc epidemic. A anunțat, lucru bun în sine, o descentralizare a deciziei privind opțiunea pentru formula de învățământ aleasă de școli. Formula descentralizării a revenit ulterior în comunicările ministerului cu argumentul precedentului: vremea neprielnică sau epidemiile sezoniere de gripă au determinat în trecut decizii de suspendare locală a cursurilor.
Formula descentralizată presupune însă în cazul actualei crize sanitare o mobilizare ușor diferită, într-un context excepțional unde apelul la similitudini nu aduce prea multe foloase. Primul argument privește, în mod evident, contextul general diferit: nu avem de pregătit școala pentru o săptămână-două de iarnă grea, ci pentru un an școlar deja marcat de semestrul al II-lea al celui precedent, cu improvizații și deficiențe majore. La recuperările imperative ale anului trecut se adaugă incertitudinile globale legate de următoarele luni. Poate mai util, în acest context, ar fi să învățăm un pic din experiența țărilor unde școala a început deja: în Germania se încheie prima săptămână de școală, în regim aproape normal, iar câteva școli s-au reînchis. Franța se pregătește pentru redeschidere peste trei săptămâni, iar Ministerul Sănătății a anunțat relaxarea măsurilor de distanțare socială experimentate în lunile iunie-iulie, când s-au dovedit oricum imposibil de menținut pe termen lung și în condiții de prezență normală a elevilor. Nu s-au operat tăieri de programă și nici bulversări ale curriculei făcute pe genunchi, pentru că specialiștii adevărați în educație știu că domeniul nu se împacă bine nici cu modificări de la un an la altul, nici cu reforme strict circumstanțiale.
În pofida conferinței de presă din 6 august a președintelui, în pofida comunicatelor Ministerului Educației, situația cunoscută de elevi și profesori e dominată de incertitudini, angoase și de o din ce în ce mai apăsătoare intuiție a unei degringolade generalizate. Autoritățile centrale ar fi trebuit să solicite situația la jumătatea lunii iunie, nu august, tabletele ar fi trebuit acum să fie deja preluate de școli, profesorii să le poată deja folosi pentru pregătirea lecțiilor și pentru instruirea viitoare a elevilor. Oricum, necesarul real se profilează a depăși de două-trei ori cifra avansată de autorități pentru achiziții.
Ajungem astfel la al doilea argument, anume că descentralizarea din perspectivă sanitară a deciziei școlilor nu se împacă prea bine cu capacitățile discutabile de coordonare a inspectoratelor și cu bizara listă de priorități a ministerului privind programa școlară. Probabil că, în acest context, punerea la stâlpul infamiei a unor discipline și așa vitregite de zeci de ani (latina, muzica, desenul) nu a fost cea mai inteligentă decizie, cel puțin din două motive.
Unul, de conținut: muzica, desenul, latina nu sunt discipline de pus la index, ci de reevaluat din perspectivă pedagogică. Există linii pedagogice de succes a căror șarpantă este chiar educația plastică, muzicală ori clasică. Ne plângem de mizerabila calitate a oamenilor care ne conduc azi? Majoritatea sunt produsele minunatului învățământ ceaușist din anii ’80, atât de lăudat acum de nostalgici. Atunci s-au redus orele de limbi moderne, de latină, muzică și desen și, în fapt, au fost desființate prin desfigurare. Manuale inepte, ideologizate, ridicole și pline de clișee: urmele lor au supraviețuit multă vreme după 1989. Dintre elevii de atunci, s-au recrutat politrucii și funcționarii de acum: cobaii de ieri își iau revanșa, reproducând același model de formatare dezumanizantă. Pe care o condimentează cu o filosofie a educației (pescuită eventual de pe un site de dezvoltare personală) privită ca întreprindere, supusă acelorași reguli de administrare ca oricare alta, unde rentabilitatea devine criteriul fundamental de evaluare.
Altul, de oportunitate: sunt perioadele de criză cele mai potrivite pentru reformarea direcțiilor din învățământul gimnazial sau liceal? E oare înțelept să lansezi fumigena falsei dihotomii dintre științe exacte și social-umane într-un moment când coordonatoarea grupului interministerial de resort mărturisește în direct la o televiziune că la jumătatea lunii august nu are încă o situație clară a necesarului de tablete pentru elevi la nivel național sau local?
Pentru o casă frumoasă, dar dărăpănată, soluția optimă care ar fi, restaurare grijulie sau „renovare” termopan/polistiren/beton? Guvernanții au ales-o, se pare, pe a doua. Și nici pe aceea cum trebuie. //
