Declasificare la arhivele MAE: între democrația degradată și bătălia pentru trecut

Pe data de 30 aprilie 2026, MAE a anunțat punerea în transparență până pe data de 10 mai a unei hotărâri de guvern care, odată semnată, ar declasifica, potrivit art. 1, alin. (1), informațiile clasificate secret de serviciu, elaborate de Ministerul Afacerilor Externe în perioada 1 ianuarie 1990–31 decembrie 1992. Documentele care conțin informații declasificate ar fi gestionate și consultate potrivit Legii nr. 16/1996 a Arhivelor Naționale, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit explicațiilor furnizate de ministra Afacerilor Externe, Oana Țoiu, demersul ar facilita accesul la informații suplimentare despre comunicarea diplomatică în dosare sensibile ale primilor doi ani postrevoluționari, extrem de turbulenți: mineriade, tentativele zădărnicite de revenire în țară a Regelui Mihai I, relația cu Moscova și tratatul bilateral cu URSS care fusese negociat de președintele Ion Iliescu și care a rămas fără obiect în urma dizolvării Uniunii Sovietice în 1991.

Anunțul a stârnit entuziasm mai cu seamă în rândul cercetătorilor specializați pe studierea arhivelor (MAE sau altele) și care ar putea astfel să completeze o parte din puzzle-ul lacunar al acelor ani, mai cu seamă că în urmă cu patru ani a existat un demers de protest în legătură cu limitarea accesului la Arhive. În mai 2022, istoricul Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Naționale (în perioada 2007–2012), publica o analiză în care semnala controale repetate și de intimidare făcute de ofițeri ai DGIPI (Direcţia Generală de Protecţie Internă), în urma semnalării unor așa-numite „riscuri” sau „incidente” de securitate în privința documentelor din fondurile documentar-istorice. Potrivit istoricului, aceste controale nici nu vizau documente din ultimele două-trei decenii, care sunt oricum protejate prin Legea Arhivelor, ci de dosare mult mai vechi, fie din perioada comunistă, fie chiar dinainte de Al Doilea Război Mondial. Arhiviștilor li s-a comunicat că, indiferent că proveneau de la instituții care aveau continuatori sau nu, trebuiau să se supună prevederilor privind gestionarea informațiilor clasificate.

La vremea respectivă, această situație a fost interpretată pe bună dreptate ca o măsură de netransparență și de control discreționar și autoritar al unor surse indispensabile cercetării istorice. Demersul anunțat de MAE pare să încerce să repare, în marja limitată de care dispune, tendința de opacizare și secretomania tradițională ale instituțiilor românești.

Există însă câteva limitări obiective și câteva rezerve notabile în calea entuziasmului provocat de inițiativa MAE. Prima limitare obiectivă este legată de semnarea efectivă a Hotărârii privind declasificarea documentelor MAE din perioada 1 ianuarie 1990–31 decembrie 1992, încă în transparență, care nu este semnat de primul-ministru și nici publicat în MO. Dată fiind perioada în care ne aflăm, trebuie văzut ce soartă va avea documentul, dacă Guvernul se schimbă.

În eventualitatea unui deznodământ pozitiv, cercetătorii specializați vor putea decide în ce măsură aceste arhive le sunt de ajutor, iar aici apare o a doua mare limitare obiectivă: cât de greu/ușor va fi obținerea unui permis de lectură la sală, cât de accesibil în mod efectiv va fi fondul declasificat, pe scurt, cum va funcționa aparatul birocratic mobilizat pentru aplicarea HG-ului respectiv.

Rezervele mai generale țin de filosofia instituțiilor statului român în raport cu arhivele, dosarele și transparența. Sau, mai simplu spus, cu principiile democratice. În aceeași zi cu citirea moțiunii de cenzură PSD-AUR împotriva Guvernului Bolojan, Coaliția ONG-uri pentru cetățean a publicat raportul pe 2025 privind „Starea democrației”. La capitolul privind transparența decizională și dreptul la informare, autorii raportului constată o degradare accentuată a statului de drept în România, pornind de la șocul „alegerilor care nu au fost”. Deși instituții precum Cyberint (SRI) garantau securitatea procesului electoral, eșecul prevenirii manipulării nu a dus la asumarea responsabilității, ci la sporirea atribuțiilor serviciilor. Același imobilism e observat și la Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), unde reformele lipsesc, iar finanțarea partidelor rămâne opacă, facilitând mecanisme de spălare a banilor prin trusturi media. Din aceste motive, ca și din inacțiunea culpabilă sau demersurile ineficiente (vezi cazul Realitatea Plus din aprilie anul acesta) ale altor instituții (în speță, CNA) chemate să sancționeze derapajele publice, discursul urii înflorește, atât de partea puterii, cât și de cea a opoziției. Raportul semnalează și potențialul inovativ în transparența instituțională fictivă: comunicarea reală a măsurilor și proiectelor este golită de conținut de ordonanțe de urgență ale Executivului sau de mii de proiecte blocate în Legislativ, în timp ce accesul la informații publice este din ce în ce mai sever restricționat, de multe ori prin formule administrative utilizate ca paravan.

Așa încât, deși inițiativa MAE merită salutată măcar ca un semnal al deschiderii unor instituții ale statului român și, în eventualitatea semnării actului, ca o sursă potențial interesantă pentru cercetătorii primilor doi ani ai tranziției românești, privind în durata mai lungă, entuziasmul se vede sever moderat. Vorba lui Montesquieu: poți deduce obiectivele unui regim politic înțelegându-i natura. Iar natura regimului politic românesc se îndepărtează pe zi ce trece și de litera, și de spiritul democrației.